Şmecheri de frunte
Ştiu cel puţin trei membri ai actualului Guvern care trăiesc, zi de zi, cu impresia că destinul le-a hărăzit o misiune deosebită: aceea de a face parte dintr-o elită conducătoare, singura în stare să transforme radical România şi s-o ducă în direcţia cea bună. Pe jumătate au dreptate. Cei trei sau patru inşi conştienţi de acest lucru, alături de alte cîteva zeci de persoane care, într-un fel sau altul, beneficiază de notorietate publică de pe urma unor funcţii pe care le ocupă în administraţia centrală sau locală, fac parte, într-adevăr, dintr-un bloc de lideri învestiţi cu responsabilitate decizională. Ei au, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Fondurile, semnătura şi ştampila. Dar de aici şi pînă la a considera că datorită capacităţii de a manevra aceste instrumente ar trebui să-i aşezăm, fără tăgadă, în rîndul elitelor conducătoare care au marcat peste ani destinul României, e cale lungă. De fapt, cei trei-patru inşi care îşi imaginează că au astăzi şansa de a fi comparaţi, pînă la suprapunere, cu revoluţionarii paşoptişti, cu artizanii marelui Război de Independenţă sau cu cei ai Marii Uniri uită că, pentru a putea aspira la statutul de "elită conducătoare", ar trebui să aibă capacitatea de a induce în rîndul maselor o stare de încredere şi speranţă care să-i legitimeze deplin şi pe termen relativ lung ca fiind salvatori de neam şi ţară. În realitate, cu excepţia campaniilor electorale şi a cîtorva "luni de miere" care au urmat acestor campanii, n-a existat, în anii de după '90, nici un moment în care clasa conducătoare să fie capabilă să dezmorţească naţiunea română. Pe fondul acestei apatii, generată de incapacitatea clasei politice de a anima spiritul civic, rezultatele politice pozitive, atîtea cîte au fost ele, s-au înregistrat, adeseori, din potriveală sau contextual. E deja de notorietate că am intrat în NATO datorită poziţiei oficiale a României faţă de bombardarea Iugoslaviei şi nu datorită unei mari concordii naţionale faţă de bombardarea Belgradului. Şi poate că nu e cel mai bun exemplu. Mult mai potrivit ar fi să privim la ceea ce se întîmplă de ani mulţi cu marile probleme ale societăţii româneşti, precum corupţia sau cheltuirea banilor publici, pentru a înţelege eşecul auto-numitei "elite conducătoare". Aceşti oameni care ne conduc şi-au imaginat că pot fi artizanii unor schimbări de substanţă în societatea românească. De fapt, tot ceea ce au reuşit să facă s-a redus la a prinde cîte un moment favorabil în care să împuşte francul. Nimic nou, s-ar putea spune. Sînt nenumărate exemplele din istoria noastră în care "ne-am scos" pentru că erau ceilalţi prea ocupaţi ca să ne bage în seamă. Cei care astăzi se imaginează "elită conducătoare" în România consideră metoda şmecherească sau, pur şi simplu, norocoasă, amintită mai sus, un mod inteligent de a face politică. Este, probabil, calculul pe care şi-l fac şi cei care oftează din greu în faţa camerelor de luat vederi atunci cînd vine vorba de integrarea noastră europeană. Conştienţi că n-au reuşit şi nici nu vor reuşi să creeze un curent naţional, o schimbare puternică la nivelul mentalului colectiv în legătură cu lupta împotriva corupţiei sau, la limită, măcar în ceea ce priveşte banala aruncare a hîrtiei la coş, politicienii din auto-intitulata "elită conducătoare" îşi bat capul să găsească forme noi de şmecherie prin care să-i păcălească pe comisarii europeni, ba că a început sezonul arestărilor marilor rechini, ba că muncim cu drag şi spor pentru o Românie europeană mai curată şi mai bună. În afară de hîrtii şi vorbe, nu producem mai nimic. Stăm şi aşteptăm să se întîmple minunea şi visăm cu ochii deschişi să vedem o adevărată elită conducătoare, capabilă să ne definească două-trei ţeluri şi să ne arate o cale de urmat. Pare că ne simţim bine, dar, de fapt, doare rău.
