Sfîntu Gheorghe - infernul din paradis

- un blog de vacanţă -

În acest an, am fost pentru prima dată în Deltă. Decizia a fost greu de luat, pentru că am optat să merg cu cortul, deşi sînt mai degrabă genul comod. În plus, nu mănînc peşte. În nici un caz nu fac parte din categoria celor care merg-în-Deltă-ca-să-mănînce-peşte. Am făcut-o. Am vrut să văd cum e la Sfîntu’ cel mult lăudat. Am achiziţionat cort d-ăla de se face singur, m-am înarmat cu vreo două tone de produse folosite la izgonirea ţînţarilor şi am purces. Autocar pînă la Tulcea, navă rapidă pînă la Sfîntu, drum nu lipsit de peripeţii, căci n-aveam rezervare la vapor (nu repetaţi greşeala).

Şi undeva la orele 15 trecute fix am aruncat ancora pe ţărmul binecuvîntat. 

Locul

Încă de la debarcare m-a lovit în plex valul de căldură. M-am gîndit că e totuşi de la oboseală. Doi hipioţi germani ne-au întrebat dacă putem să le explicăm cum se ajunge în camping. Unul dintre amicii mei ştia, aşa că am legat un scurt dialog cu ei. După ce hipioţii s-au îndepărtat, un tip de pe margine, mîndru posesor de ATV, s-a apropiat şi ne-a întrebat, tot în engleză, dacă vrem cameră. Am trăit un moment cel puţin straniu. Cîteva scenarii mi s-au perindat repede prin cap: străin căsătorit cu o româncă din Deltă, străin exilat de autorităţi, criminal în serie care se ascunde de Interpol. Sau poate că am greşit ţara. Am ajuns oare în Ucraina?! I-am răspuns, tot în engleză, că „avem cort binemersi, nou rums, senchiu“. Abia cîteva minute mai tîrziu ne-am dat seama că am vorbit în engleză cu un român care a crezut că sîntem străini doar pentru că discutam cu alţi străini. Complicat.

Pentru cei care n-au fost niciodată la Sfîntu Gheorghe, vă anunţ că e probabil cel mai liniştit loc din lume. Linişte adevărată. Din portul minuscul (un soi de debarcader) transportul se face hurducăit către cazare şi plajă cu trocariciul (în două variante: tractor cu două remorci în spate sau maşină de teren cu o remorcă în spate) sau cu taxiurile. De menţionat că taxiurile sînt de lemn şi sînt trase de cai sau de măgari. Sînt cunoscute şi sub numele mai popular de „căruţe“. Sfîntu Gheorghe e o comună măricică, dar totuşi o comună. Viaţă la ţară în toată regula. Nici pic de asfalt pe nicăieri. Un port, un magazin universal, o farmacie, o bancă şi o cîrciumă cu mese de lemn sub sălcii (o recomand, e o experienţă simpatică). Apoi case înşirate de o parte şi de alta a drumului, toate cu plăcuţe pe care scrie că proprietarii oferă cazare, mese tradiţionale din peşte, rîme negre de vînzare pentru pescuit sau plimbări cu barca în Deltă. Casele sînt simple, nu discutăm despre vile cu milioane de etaje. Flori în curte, legume, bolte de viţă – cam asta e ideea.

La capătul satului se află campingul, unde am vieţuit timp de cinci zile. Sînt căsuţe de lemn acoperite cu stuf şi multe locuri de aruncat cortul. Apoi sînt duşuri cu apă caldă, toalete individuale cu chiuvete, oglindă, prize, toate curate. Tot în clădirea cu toalete şi duşuri există şi două camere cu chiuvete mari de inox unde se pot spăla haine sau vase. O noapte de cazare cu cortul costă 15 lei, o căsuţă de două persoane ajunge pe la 80 de lei.

La capitolul „divertisment“, centrul e o terasă cu mese lungi de lemn şi băncuţe, făcute din trunchiuri de copaci, acoperită de un tavan foarte înalt, căptuşit cu stuf, sub care se creează un efect de răcoare şi vînt nemaiîntîlnit prin împrejurimi. Pe la prînz, e singurul loc din camping în care se poate respira. Un fel de aer condiţionat în aer liber. Cu WiFi şi prize pentru încărcat diverse. La mesele astea se poate mînca de la bucătăria din faţă echipată cu grătar, unde te duci cu bonul de la bar şi apoi aştepţi să ţipe un stimabil: „Micii!!! Scrumbia!!!“. Lîngă terasă există un bar, un magazin (dotat cu aer condiţionat adevărat, acest paradis cu chipsuri şi bere) şi încă două terase „clasice“ cu mese de plastic şi umbreluţe. Mai există un cinematograf în aer liber unde se vizionează în fiecare seară filme de la… posturile de televiziune.

Deşi este curat şi îngrijit, campingul e populat de cîini maidanezi sub formă de cîini de rasă. Adică puii cîinilor turiştilor ce au trecut pe acolo – am dedus. Maidanezi sub formă de lupi, sub formă de terrieri, sub formă de boxeri, de pechinezi, de huski şi chiar un minidoberman. Cîinii sînt din cale-afară de prietenoşi şi se ocupă, în mare, cu privirile umile, îngropatul în nisip de cald şi cerşitul de mîncare pe ici-colo. Cînd obosesc, pică oriunde, la întîmplare, existînd întotdeauna riscul să calci pe vreunul ca pe o mină antipersonal, mai ales dacă e noapte. Din fericire, cîinii sînt obişnuiţi să fie implicaţi în acest gen de accidente, şi singurele lor reacţii sînt schelălăitul şi fuga.

Noaptea se aprind sute de felinare pe potecile pietruite dintre căsuţe, se aud mii de greieri, se văd miliarde de stele şi totul se întîmplă sub raza de lumină a farului din apropiere. Cînd vii la culcare şi mai fumezi o ţigară în buza cortului, ai impresia că te afli într-un fel de basm.

Vizavi de camping există un alt complex, un „loc de spart în figuri“, în sensul că au piscină, restaurante, aer condiţionat şi alte şmecherii. El e ruda mai bogată a campingului. Partea bună a complexului este că se încadrează vizual în aceleaşi repere – stuf, lemn, verdeaţă. Partea proastă e că este foarte scump.

Plaja

De vrei să mergi la plajă, ai de mers vreo 20 de minute pe jos sau vreo 5 minute cu trocariciul (care trece fără un orar prestabilit). Un drum cu trocariciul costă 2 lei, indiferent de distanţa parcursă, iar capetele liniei sînt la cîrciumă, respectiv la plajă. Dacă ai ajuns la intrarea pe plajă, află că mai ai de parcurs un drum de aproximativ 30 de metri pe care îl iubeşti la prima vedere şi începi să-l urăşti în zilele următoare. E de fapt o cărare care taie liziera, alcătuită din nisip extrem de fin şi… mult, în care ţi se îngroapă picioarele. În scurtă vreme însă, nisipul nu te mai impresionează, e foarte încins şi ai impresia că înoţi într-o materie incandescentă, încercînd disperat să ajungi la mare. I-aş spune,,Drumul Robilor“: de fiecare dată cînd un trocarici îşi termină turul, din remorcile improvizate coboară un val colorat de oameni ce se zvîrcolesc apoi vreo 3-4 minute prin nisip pînă cînd reuşesc să pună picioarele pe adevărata plajă.

Lucruri bune la plajă? E mare. Imensă, aş zice, comparativ cu rudele ei din sud. Neamenajată (există totuşi nişte băieţi cu un generator în nisip, care vînd bere şi alte chestii lichide reci, ce se vor încălzi însă pînă la cearceaf). Nisipul e foarte fin (aşa cum spuneam şi mai devreme). Apa e foarte puţin sărată (gura de vărsare a Dunării e la vreun kilometru în dreapta) şi este foarte mică pînă hăt în larg. Te poţi bălăci liniştit. Nu sînt alge. Dacă vrei să faci nudism, găseşti aici uşor zone în care nu te deranjează nimeni. Pînă la Sulina, să tot mergi pe plajă.

Lucruri rele la plajă? E plină de scoici rupte în bucăţi mari (tocmai pentru că valul de turişti e încă mic şi n-a fărîmiţat scoicile) în care e foarte uşor să te tai, dacă nu eşti atent. Apa e foarte tulbure, tocmai pentru că Dunărea e la o aruncătură de băţ. Practic, apa are formă de mare, dar e apă de Dunăre asezonată cu un praf de sare. În plus, la intrarea în apă, în primii trei metri îşi duc existenţa probabil scurtă nişte vietăţi mici, mici, transparente, ca nişte microcrustacee, care îţi aleargă voioase printre degetele de la picioare. Dacă nu ştii că-s acolo, le poţi confunda cu efectul de nisip agitat de apă. Sînt inofensive, nu fac absolut nimic în afară de faptul că gîdilă.

Seara, cînd apune soarele, are loc invazia vampirilor. Nimeni şi nimic nu scapă. Am descoperit că toate miturile despre ţînţari sînt adevărate. Sînt acolo, sînt mulţi şi nu pleacă nicăieri. Soluţia? Tone de spray anti-ţînţari şi spirale fumigene. Îi pun pe fugă pe setoşii de sînge, dar am senzaţia că ne-au trosnit şi pe noi.

Delta

Am comis-o şi pe aia cu mîncatul de peşte. Pentru profani, e vorba aici despre presiunea depusă pe psihicul bietului negrabnicmîncător de peşte de către corul de „evanghelizaţi“ care îi picură în urechi următorul imn: „de crezi că nu îţi place peştele, în Deltă îţi va plăcea, îţi va plăcea, îţi va plăcea…“ De obicei, respectivii aruncă la fileu şi argumentul: „vezi dumneata, nici eu nu mănînc peşte de obicei, dar acolo… ai să vezi… e altceva“. S-a gustat, s-a votat, peştele din Deltă este la fel de normal ca fraţii lui de la supermarket. Superpeştele nu există, chiar dacă e proaspăt. Recunosc că a fost comestibil, iar unul dintre felurile degustate la doamna de la numărul 100 de pe Strada Principală chiar mi-a plăcut oarecum (e vorba de aşa-numita „friptură de cartofi“ – bucăţi mari de crap şi şalău la cuptor, împreună cu sos tomat şi cartofi tăiaţi bucăţi), mai ales că bucătăreasa avea şi un papagal în colivie pentru divertisment şi televizorul dat pe un post de televiziune cu tematică religioasă. Nici vorbă însă de revelaţii şi adulaţii ale peştelui. Nu îmi place peştele e o realitate.

În ultima zi am efectuat şi tradiţionala plimbare cu barca prin rezervaţie. Domnu’ Lucian, săteanul contactat pe bază de recomandare, ne-a dus la Sahalin, unde sînt coloniile de pelicani şi lebedele cu puii cenuşii, cormoranii, egretele şi brotacii atît de verzi că zici că-s scoşi direct din filmul cu Maria Mirabela. Tot domnu’ Lucian ne-a făcut lipeala şi cu un „şofer de taxi“ pentru cărat bagajele la vapor dis-de-dimineaţă. „Băiat de cuvînt!“ – ne-a asigurat el cînd am încercat să obţinem şi un număr de telefon pentru mai multă siguranţă. Şi de cuvînt a fost. A doua zi la 6 şi 10 căruţa staţiona regulamentar (cred) în faţa campingului, „condusă“ fiind de un copil ce nu avea mai mult de 12 ani. După ce ne-am alungat gîndul de a suna la protecţia copilului şi ne-am asigurat că puştiul este rudă cu „băiatul de cuvînt“, am aruncat toate bagajele înăuntru, am ocupat locurile de pe capră (femeile, că bărbaţii nu mai aveau loc) şi în nu mai mult de 5 minute ne aflam în portul-debarcader. Au ajuns şi bărbaţii, 10 minute mai tîrziu. Nici drumul de întors în civilizaţie nu a fost lipsit de aventuri. Nava rapidă a stat vreo jumătate de oră undeva în mijlocul apei, din cauza ceţei. Aşa că am pierdut şi microbuzul, totul transformîndu-se într-o serie de evenimente nefericite.

Acasă, cînd am tras linia, am ajuns la concluzia că a fost ceva de speriat. Nu traiul la cort. Nici măcar ţînţarii. Nici drumul spre plajă şi nici duhoarea de peşte (îmi cer scuze iubitorilor de hrană acvatică). A fost… cald! Atît de cald că nu am cuvinte să descriu, nici termen de comparaţie. Am crezut că îmi pierd minţile de la căldură. Păcat, pentru că altfel ar fi fost foarte bine.

Partea bună însă este că nu m-am mai gîndit nici măcar un minut la slujbă, la trafic, la nimic de nimic, de fapt. Sînt dispusă să mă întorc cîndva, atunci cînd toţi meteorologii mă vor asigura că nu mai explodează soarele şi cînd vom cumpăra un cort mai măricel. Pe această cale anunţ public că vînd cort verde, două persoane, dar, de fapt, mai degrabă, una. E superofertă.

Andrada Rădulescu este copywriter.