Scurtă istorie despre o boală lungă
Într-o zi de vineri, cu ghinion desigur, am aşteptat cinci ore în barul Aeroportului "Henri Coandă" să plec spre Cluj-Napoca. O cioară nimerită în unul dintre motoarele aeronavei m-a făcut să constat, pe pielea mea şi, evident, cu un consum nervos pe măsură, ce înseamnă indolenţa şi nesimţirea celor pe care-i plătim din bani publici. Avioanele au întîrzieri peste tot în lume. Curse anulate sau decolări amînate am mai văzut, am mai trăit. De obicei, se lasă cu scuze, cu anunţuri repetate privind noul orar de zbor şi, cîteodată, la case mari, cu un discount pentru următoarea călătorie, doar-doar nu vei renunţa să le fii client. În Amsterdam mi-a fost dat să primesc scuze, cafea şi sandviciuri din partea unei domnişoare drăguţe, trimisă de compania a cărei aeronavă avea o întîrziere de o oră şi jumătate. Se întîmpla prin 1999 - aud că acum nici olandezii nu mai sînt atît de darnici, dar măcar nişte scuze sînt convins că mai au bunul-simţ să ceară. La Tarom nu există scuze. Compania, sucită şi răsucită pe toate părţile de mai toţi miniştrii cocoţaţi în portofoliul Transporturilor, e de multă vreme un sat fără cîini, din care se fură pe rupte. O sumă de băieţi şmecheri a pus stăpînire pe comisioanele grase luate la fiecare achiziţionare de aeronave, la care se adaugă zecile de contracte mănoase pentru servicii de catering, salubrizare, întreţinere şi multe altele. La fiecare schimbare de ministru se lasă cu schimbări de director la Tarom şi cu înlocuiri de contracte. Pleacă unii, vin alţii, dar nimeni nu pleacă de tot şi nimeni nu vine pentru totdeauna. Fiecare e cu gaşca lui. În ziua în care am zăcut, alături de alte cîteva sute de persoane, pe Aeroportul "Henri Coandă", noul director de la Tarom era instalat de o săptămînă. Probabil că rotaţia şmecherilor era în plină desfăşurare, iar la aşa cutremur cine să mai aibă timp să-şi ceară scuze de la nişte fraieri care aşteptau ca hăbăucii în aerogară venirea unui avion care să-i ducă la destinaţie?! Nesimţirea celor de la Tarom e o boală contagioasă pentru mai toate companiile rămase cu capital majoritar de stat. Pentru noi, băştinaşii, pare deja o fatalitate: n-avem cum să scăpăm de ea. Ne enervăm, ţipăm, dar nu se schimbă nimic. Pentru cele cîteva zeci de francezi, italieni, englezi şi ce alte neamuri or mai fi fost prin aeroport, asta-i eticheta pe care o lipesc brusc peste borcanul cu amintiri din România. Putem să le arătăm noi zeci de mănăstiri şi castele, să-i îndopăm cu mititei, sărmăluţe şi fete frumoase, cînd îi laşi să aştepte ca proştii, vreme de cinci ore, un anunţ privind decolarea avionului despre care ştiu doar că are întîrziere, îi ia cu... turbulenţe şi-şi pun centura de siguranţă. Nu ştiu ce-i aşteaptă, dar pot nădăjdui că la Sofia, la Budapesta sau, poate, chiar la Belgrad o să-i anunţe cineva, măcar o dată la două ore, cînd pleacă avionul. Plus scuzele de rigoare... Acest articol le este adresat, în primul rînd, şmecherilor care fac cu rîndul la conducerea Tarom, cărora permiteţi-mi să le doresc din toată inima un zbor plăcut. Din funcţii.
