"Să fii universal..." - interviu cu lăutarul Gigi Melody

Publicat în Dilema Veche nr. 435 din 14-20 iunie 2012
"Să fii universal   "   interviu cu lăutarul Gigi Melody jpeg

Lăutarii, pentru mine, erau o categorie necunoscută îndeaproape: îi legam de un gen de muzică şi “distracţie” pe care nu mi le doream. Cu cîţiva ani în urmă, l-am cunoscut, întîmplător, pe Gigi Melody la Restaurantul Pescarul. A cîntat, în mare, repertoriul cunoscut, de romanţe şi cîntece lăutăreşti, cîntece interbelice… Ceea ce mi-a plăcut la el, încă de atunci, a fost că mi s-a părut… autentic. Şi un profesionist al muzicii lui, pentru care a ştiut să-mi trezească interesul.


Care e numele dumneavoastră adevărat şi cum aţi ajuns… Gigi Melody?

Mă numesc Gogan Gheorghe, de fapt. Cînd aveam 15-16 ani, începuse să mă cunoască lumea, începusem să fiu cerut la nunţi şi botezuri. Locuiam chiar la Lizeanu, lîngă Cinematograful Melodia. Un coleg mai în etate ca mine, cu care cîntam, m-a întrebat: „Cum te numeşti?“. Eu am zis „Gigi“. „Păi, numai Gigi? Şi unde stai?“ „La Melodia.“ „Ooo! Gigi Melody.“ Şi aşa mi-a rămas numele.

De unde sînteţi, din ce familie vă trageţi?

M-am născut dintr-o familie de muzicanţi, dinspre Călăraşi. De acolo se trage şi dl Mitică Ciuciu, marele muzicant profesor de ţambal. Foarte mulţi sînt din zonă. Numai familia era de acolo, eu m-am născut aici, în Bucureşti. Maică-mea stătea aproape de Pantelimon, la Cernica. Locuiam la bunica, la Cernica. În momentul cînd am venit pe lume, tatăl meu era un muzicant cunoscut prin părţile acelea. Cînta la toate nunţile, era cerut… Cu vioara. Aurică Piculeaţă îi zicea.

Cînd şi cum aţi început să cîntaţi?

De cînd m-am născut, am deschis ochii pe vioară. Primul meu acordeon mi-a zis taică-miu că a fost pe la vreo doi ani şi jumătate-trei. Mi-au luat unul, aşa, de joacă. Mama, într-una din zilele în care cînta tata, m-a luat frumos în braţe şi m-a dus unde cînta el. Tata tocmai era la slujba de la biserică. Mama m-a lăsat jos şi am început să cînt în biserică. Da’ preotu’ de-acolo: „Cine-i ăla care trage de pisică?“. Şi m-a luat în braţe. „Bă, Gheorghiţă – mi-a zis –, tu o să ieşi un mare acordeonist.“

Cînd aţi început de-adevăratelea?

Am făcut vîrsta de 6-7 ani. Alte obligaţiuni au intrat în funcţiune. Mi-au luat un acordeon mai mare, cu 32 de başi. Au început să-mi aducă un profesor, să studiez. Deja în clasa întîi făceam parte din orchestra şcolii. Asta se întîmpla prin ’66, că sînt născut în ’59. Era o perioadă foarte comunistă, nu aveai voie să sufli o vorbă. „Cîntarea României“ era în mare funcţie, în toate întreprinderile, în toate judeţele. Eu atunci luasem în primire dansatorii de la Căluşari – cîntam pentru ei, eram ca un fel de corepetitor. Cu copii care chiar erau mai mari ca mine, de a VII-a, a VIII-a. Era o fată, Manda, de care mă îndrăgostisem, o fată înaltă care cînta cu mine, cu vocea. Bineînţeles, ea s-a căsătorit înaintea mea.

Au trecut anii, şi taică-miu a vîndut un porc şi mi-a luat un acordeon Hohner – unul profesional, cum era la vremea aia. Deja, din toate comunele din jur, cînd veneau pentru nunţi, întîi întrebau de mine. Aveam vreo 14 ani. Atunci era suta sută. Pe o nuntă se luau 1500, 1000 de lei.

Cum aţi învăţat să cîntaţi?

Studiam după plăcile care erau înainte, aveam idolii mei. Era Vasile Pandelescu, erau Ilie Udilă, Bebe de la Petrechioaia, Mieruţă Surdu. Puneam discuri şi studiam după ele: le opream şi iar le ascultam... Fiind copil, nu aveam alte probleme, învăţam totul foarte repede. Cîntam şi cu vocea: ce cîntau Gabi Luncă, Romica Puceanu, Victor Gore, Ileana Sărăroiu, de folclor şi lăutărie. Îmi legam acordeonul cu o batistă la spate, mă suiam pe un scaun şi cîntam toată nunta singur. Ei făceau chef...

Ce melodii se cereau pe atunci?

Cele mai cerute erau „Ileană-Ileană“, „Şaraiman“, „Aseară la noi în sat“ şi multe piese de Dona Dumitru Siminică, Fărîmiţă Lambru. A fost un cîntăreţ mare de tot, nu ştiu dacă aţi auzit de el, Florică Roşioru, care cînta la romi – cea mai mare voce a României, a tuturor timpurilor, care nu e atît de cunoscut, pentru că nu a fost prin emisiuni de televiziune, nu erau pe timpul lui.

După etatea de 14-15 ani, am început să cînt cu el şi cu alte persoane, somităţi. Precum Nicu Bela, Ilie Alecu, marele ţambalagiu, care era de talia lui Toni Iordache, regele ţambalului. Dacă ăsta mai trăia, să mă ierte Dumnezeu, lăutăria nu pierea şi încă se cînta cu ţambalul. Majoritatea, acum, zic „Hai să iau o orgă şi-mi fac treaba“. Şi nu e normal: că folclorul şi lăutăria s-au cîntat cu ţambal şi cu bas.

Dar ce e, de fapt, lăutăria?

Lăutăria vine din instinctul ţiganilor muzicanţi, care cîntă nişte părţi ale unei hore compuse de ei, care pot fi şi din muzică de café, şi de evergreen-uri. De exemplu, acum Ionică Minune şi Constantin Fulgerică fac nişte hore pe care toţi acordeoniştii din România le cîntă după ei.

Ştiţi şi teorie muzicală?

Notele le-am învăţat pentru că am fost obligat: am avut de-a face cu fel şi fel de muzicanţi, cu violonişti cu pretenţii. Nimeni nu se naşte învăţat, nimeni nu moare ştiind totul. Am mai şi ascultat la băieţi, de pildă la violonişti de café concert. A trebuit să-mi pun capul la contribuţie, să învăţ armoniile, măsurile, absolut tot, ca să pot face faţă în incinta unui restaurant cu etichetă de stele multe.

Cum e să cînţi într-un local?

A cînta într-un local nu e uşor. E una să cînţi folclor, lăutărie, şi alta să cînţi de toate, să fii universal. Pentru că, ce se întîmplă: într-o cîrciumă îţi intră şi un neamţ, şi un francez, şi un evreu, şi un rus, trebuie să-l mulţumeşti pe fiecare. Pentru fiecare să faci cîte un program în parte, de 3, 4, 5 piese, cîte poţi să abordezi, şi cîte au ei timp să asculte. Primeşti aplauze, poate şi un bacşiş. Cîntă violonistu-n faţă şi ţi-a dat o măsură din Boléro de Ravel şi tu habar n-ai, nu ştii nici măsura, nici armonia... Sau îţi cere să cînţi Anotimpurile de Vivaldi. Lumea mai cere şi aşa ceva, în special în restaurantele din centru. Eu cînt de 20 şi ceva de ani, de 23-24 de ani, vizavi de Intercontinental. Acolo pentru mine e o ţară pestriţă: din Inter, oamenii coboară să mănînce un peşte, şi pot fi de toate naţiile. Te faci de rîs dacă nu ştii: sînt foarte educaţi – orice străin a făcut o şcoală de muzică, un pian, o vioară... Un coleg de-al meu s-a dus la un cizmar în Franţa să-şi pună un flec. Era cu vioara. Cînd a văzut cizmarul vioara, a luat-o şi a început să cînte la ea. S-a dovedit că era artist, concertist...

Cînd aţi trecut de la nunţi la localuri?

Am început să cînt cu firmele timpului. Am avut un idol al meu care cînta cu vocea şi acordeonul: Nicu Bela. Era un acordeonist care cînta foarte bine de joc pentru ţigani. Pe atunci nu-mi convenea să fiu într-un local, pentru că în fiecare zi cîntam la cîte o nuntă, şi erau alţi bani. Erau ani în care o ţineam aşa din prima Duminică a Tomii şi pînă tocmai pe 6 decembrie, de Sfîntul Nicolae. Dormeam prin maşini. Cîntam acum la Craiova şi apoi la Satu Mare. Toate astea după 15 ani, cînd am început să devin Gigi Melody.

Apoi vremurile au evoluat. Pe timpul lui Ceauşescu făceau nuntă şi săracul, şi bogatul. Atunci erau bani şi nu era mîncare. Acum e mîncare şi nu mai sînt bani. Eu eram cerut şi la buni, şi la răi, şi la cocalari, şi la spoitori, şi la români, şi la ţigani de vatră, şi la doctori, şi la ingineri; şi la prinţ, şi la cerşetor. După ’89 s-a mai cîntat cîţiva ani ţambal bas. Apoi au evoluat manelele. Lumea nu mai avea nici respect de sine – mă refer la ţigani. După Revoluţie, tuturor amărîţilor care nu aveau carte le-au intrat fumuri în cap. Cînd au văzut care e piaţa, ce înseamnă să ai o maşină, să ai bani, să fii băgat în seamă, să fii într-un local de lux, au început cu bătăi pe lăutari. Ăia care tăiau crengile la pomi şi măturau pe stradă au devenit şmecheri. Şi eu atunci m-am retras într-o cîrciumă ca să mănînc o pîine elegantă.

A trebuit să cîntaţi altceva?

Mi-am schimbat stilul. Am cîntat café concert, romanţe, folclor şi muzică lăutărească. M-am adaptat la cerinţele pieţei de lume bună. Am cîntat la Moara Măriei, la Odobeşti, la Mioriţa. Şi m-am adaptat mediului.

La Moara Măriei, în momentul cînd la discotecă s-au adus manele, s-a schimbat atmosfera. A devenit restaurant de băieţi de oraş, de clanuri, de şmecheri. Se mai întîmplau şi incidente, reparabile pînă la sfîrşit. Dar eu nu aşteptam: cînd erau, îmi băgam acordeonul în spate şi plecam. Am şi fost ameninţat cu pistolul – un om cînd e beat, nu mai ştie nici de mă-sa, nici de ta-su.

Ce credeţi despre manele?

Eu manele nu cînt. Se cîştigă foarte mulţi bani cu ele. Au prins datorită ritmului – se freacă buricul – şi se cîntă la nişte decibeli puternici... Atrag şi cuvintele lor.

Cum merg lucrurile în momentul de faţă?

Nu se mai cîştigă cît se cîştiga. Înainte puteai să iei un milion, sau două, de lei vechi, într-o seară. Acum nu ştii nici dacă iei 500.000 de lei vechi. Aveai asigurat măcar un salariu mediu de 15 milioane de lei vechi. Mulţi muzicanţi erau plătiţi înainte, după atestat. Acum nu mai e aşa, nu se mai face contract de colaborare. Şi vezi cîte un mare muzicant cu scăunelul la metrou şi cu instrumentul, la o etate de bătrîneţe. Sau la biserică. Eu, dacă am de la 18 ani atestatul, ar trebui să pot merge la Aria şi să plătesc ce mai am de plătit din toţi anii şi să-mi facă o pensie.

Ce vă place şi v-a plăcut în viaţa asta?

Toată viaţa mi-a plăcut să mă simt bine: să am o prietenă frumoasă lîngă mine, să mă duc la un restaurant, să mănînc o friptură, să beau o sticlă de vin, să mă plimb în aer curat, la munte, la mare...

Veţi continua să cîntaţi?

Pentru viitor: mă apropii de o vîrstă, de 54 de ani. Vreau să-i mai las şi pe alţii să cînte. După 60 de ani, nu mai ai atracţia aia. 

a consemnat Iaromira POPOVICI 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.