"Să fii universal..." - interviu cu lăutarul Gigi Melody

Lăutarii, pentru mine, erau o categorie necunoscută îndeaproape: îi legam de un gen de muzică şi “distracţie” pe care nu mi le doream. Cu cîţiva ani în urmă, l-am cunoscut, întîmplător, pe Gigi Melody la Restaurantul Pescarul. A cîntat, în mare, repertoriul cunoscut, de romanţe şi cîntece lăutăreşti, cîntece interbelice… Ceea ce mi-a plăcut la el, încă de atunci, a fost că mi s-a părut… autentic. Şi un profesionist al muzicii lui, pentru care a ştiut să-mi trezească interesul.


Care e numele dumneavoastră adevărat şi cum aţi ajuns… Gigi Melody?

Mă numesc Gogan Gheorghe, de fapt. Cînd aveam 15-16 ani, începuse să mă cunoască lumea, începusem să fiu cerut la nunţi şi botezuri. Locuiam chiar la Lizeanu, lîngă Cinematograful Melodia. Un coleg mai în etate ca mine, cu care cîntam, m-a întrebat: „Cum te numeşti?“. Eu am zis „Gigi“. „Păi, numai Gigi? Şi unde stai?“ „La Melodia.“ „Ooo! Gigi Melody.“ Şi aşa mi-a rămas numele.

De unde sînteţi, din ce familie vă trageţi?

M-am născut dintr-o familie de muzicanţi, dinspre Călăraşi. De acolo se trage şi dl Mitică Ciuciu, marele muzicant profesor de ţambal. Foarte mulţi sînt din zonă. Numai familia era de acolo, eu m-am născut aici, în Bucureşti. Maică-mea stătea aproape de Pantelimon, la Cernica. Locuiam la bunica, la Cernica. În momentul cînd am venit pe lume, tatăl meu era un muzicant cunoscut prin părţile acelea. Cînta la toate nunţile, era cerut… Cu vioara. Aurică Piculeaţă îi zicea.

Cînd şi cum aţi început să cîntaţi?

De cînd m-am născut, am deschis ochii pe vioară. Primul meu acordeon mi-a zis taică-miu că a fost pe la vreo doi ani şi jumătate-trei. Mi-au luat unul, aşa, de joacă. Mama, într-una din zilele în care cînta tata, m-a luat frumos în braţe şi m-a dus unde cînta el. Tata tocmai era la slujba de la biserică. Mama m-a lăsat jos şi am început să cînt în biserică. Da’ preotu’ de-acolo: „Cine-i ăla care trage de pisică?“. Şi m-a luat în braţe. „Bă, Gheorghiţă – mi-a zis –, tu o să ieşi un mare acordeonist.“

Cînd aţi început de-adevăratelea?

Am făcut vîrsta de 6-7 ani. Alte obligaţiuni au intrat în funcţiune. Mi-au luat un acordeon mai mare, cu 32 de başi. Au început să-mi aducă un profesor, să studiez. Deja în clasa întîi făceam parte din orchestra şcolii. Asta se întîmpla prin ’66, că sînt născut în ’59. Era o perioadă foarte comunistă, nu aveai voie să sufli o vorbă. „Cîntarea României“ era în mare funcţie, în toate întreprinderile, în toate judeţele. Eu atunci luasem în primire dansatorii de la Căluşari – cîntam pentru ei, eram ca un fel de corepetitor. Cu copii care chiar erau mai mari ca mine, de a VII-a, a VIII-a. Era o fată, Manda, de care mă îndrăgostisem, o fată înaltă care cînta cu mine, cu vocea. Bineînţeles, ea s-a căsătorit înaintea mea.

Au trecut anii, şi taică-miu a vîndut un porc şi mi-a luat un acordeon Hohner – unul profesional, cum era la vremea aia. Deja, din toate comunele din jur, cînd veneau pentru nunţi, întîi întrebau de mine. Aveam vreo 14 ani. Atunci era suta sută. Pe o nuntă se luau 1500, 1000 de lei.

Cum aţi învăţat să cîntaţi?

Studiam după plăcile care erau înainte, aveam idolii mei. Era Vasile Pandelescu, erau Ilie Udilă, Bebe de la Petrechioaia, Mieruţă Surdu. Puneam discuri şi studiam după ele: le opream şi iar le ascultam... Fiind copil, nu aveam alte probleme, învăţam totul foarte repede. Cîntam şi cu vocea: ce cîntau Gabi Luncă, Romica Puceanu, Victor Gore, Ileana Sărăroiu, de folclor şi lăutărie. Îmi legam acordeonul cu o batistă la spate, mă suiam pe un scaun şi cîntam toată nunta singur. Ei făceau chef...

Ce melodii se cereau pe atunci?

Cele mai cerute erau „Ileană-Ileană“, „Şaraiman“, „Aseară la noi în sat“ şi multe piese de Dona Dumitru Siminică, Fărîmiţă Lambru. A fost un cîntăreţ mare de tot, nu ştiu dacă aţi auzit de el, Florică Roşioru, care cînta la romi – cea mai mare voce a României, a tuturor timpurilor, care nu e atît de cunoscut, pentru că nu a fost prin emisiuni de televiziune, nu erau pe timpul lui.

După etatea de 14-15 ani, am început să cînt cu el şi cu alte persoane, somităţi. Precum Nicu Bela, Ilie Alecu, marele ţambalagiu, care era de talia lui Toni Iordache, regele ţambalului. Dacă ăsta mai trăia, să mă ierte Dumnezeu, lăutăria nu pierea şi încă se cînta cu ţambalul. Majoritatea, acum, zic „Hai să iau o orgă şi-mi fac treaba“. Şi nu e normal: că folclorul şi lăutăria s-au cîntat cu ţambal şi cu bas.

Dar ce e, de fapt, lăutăria?

Lăutăria vine din instinctul ţiganilor muzicanţi, care cîntă nişte părţi ale unei hore compuse de ei, care pot fi şi din muzică de café, şi de evergreen-uri. De exemplu, acum Ionică Minune şi Constantin Fulgerică fac nişte hore pe care toţi acordeoniştii din România le cîntă după ei.

Ştiţi şi teorie muzicală?

Notele le-am învăţat pentru că am fost obligat: am avut de-a face cu fel şi fel de muzicanţi, cu violonişti cu pretenţii. Nimeni nu se naşte învăţat, nimeni nu moare ştiind totul. Am mai şi ascultat la băieţi, de pildă la violonişti de café concert. A trebuit să-mi pun capul la contribuţie, să învăţ armoniile, măsurile, absolut tot, ca să pot face faţă în incinta unui restaurant cu etichetă de stele multe.

Cum e să cînţi într-un local?

A cînta într-un local nu e uşor. E una să cînţi folclor, lăutărie, şi alta să cînţi de toate, să fii universal. Pentru că, ce se întîmplă: într-o cîrciumă îţi intră şi un neamţ, şi un francez, şi un evreu, şi un rus, trebuie să-l mulţumeşti pe fiecare. Pentru fiecare să faci cîte un program în parte, de 3, 4, 5 piese, cîte poţi să abordezi, şi cîte au ei timp să asculte. Primeşti aplauze, poate şi un bacşiş. Cîntă violonistu-n faţă şi ţi-a dat o măsură din Boléro de Ravel şi tu habar n-ai, nu ştii nici măsura, nici armonia... Sau îţi cere să cînţi Anotimpurile de Vivaldi. Lumea mai cere şi aşa ceva, în special în restaurantele din centru. Eu cînt de 20 şi ceva de ani, de 23-24 de ani, vizavi de Intercontinental. Acolo pentru mine e o ţară pestriţă: din Inter, oamenii coboară să mănînce un peşte, şi pot fi de toate naţiile. Te faci de rîs dacă nu ştii: sînt foarte educaţi – orice străin a făcut o şcoală de muzică, un pian, o vioară... Un coleg de-al meu s-a dus la un cizmar în Franţa să-şi pună un flec. Era cu vioara. Cînd a văzut cizmarul vioara, a luat-o şi a început să cînte la ea. S-a dovedit că era artist, concertist...

Cînd aţi trecut de la nunţi la localuri?

Am început să cînt cu firmele timpului. Am avut un idol al meu care cînta cu vocea şi acordeonul: Nicu Bela. Era un acordeonist care cînta foarte bine de joc pentru ţigani. Pe atunci nu-mi convenea să fiu într-un local, pentru că în fiecare zi cîntam la cîte o nuntă, şi erau alţi bani. Erau ani în care o ţineam aşa din prima Duminică a Tomii şi pînă tocmai pe 6 decembrie, de Sfîntul Nicolae. Dormeam prin maşini. Cîntam acum la Craiova şi apoi la Satu Mare. Toate astea după 15 ani, cînd am început să devin Gigi Melody.

Apoi vremurile au evoluat. Pe timpul lui Ceauşescu făceau nuntă şi săracul, şi bogatul. Atunci erau bani şi nu era mîncare. Acum e mîncare şi nu mai sînt bani. Eu eram cerut şi la buni, şi la răi, şi la cocalari, şi la spoitori, şi la români, şi la ţigani de vatră, şi la doctori, şi la ingineri; şi la prinţ, şi la cerşetor. După ’89 s-a mai cîntat cîţiva ani ţambal bas. Apoi au evoluat manelele. Lumea nu mai avea nici respect de sine – mă refer la ţigani. După Revoluţie, tuturor amărîţilor care nu aveau carte le-au intrat fumuri în cap. Cînd au văzut care e piaţa, ce înseamnă să ai o maşină, să ai bani, să fii băgat în seamă, să fii într-un local de lux, au început cu bătăi pe lăutari. Ăia care tăiau crengile la pomi şi măturau pe stradă au devenit şmecheri. Şi eu atunci m-am retras într-o cîrciumă ca să mănînc o pîine elegantă.

A trebuit să cîntaţi altceva?

Mi-am schimbat stilul. Am cîntat café concert, romanţe, folclor şi muzică lăutărească. M-am adaptat la cerinţele pieţei de lume bună. Am cîntat la Moara Măriei, la Odobeşti, la Mioriţa. Şi m-am adaptat mediului.

La Moara Măriei, în momentul cînd la discotecă s-au adus manele, s-a schimbat atmosfera. A devenit restaurant de băieţi de oraş, de clanuri, de şmecheri. Se mai întîmplau şi incidente, reparabile pînă la sfîrşit. Dar eu nu aşteptam: cînd erau, îmi băgam acordeonul în spate şi plecam. Am şi fost ameninţat cu pistolul – un om cînd e beat, nu mai ştie nici de mă-sa, nici de ta-su.

Ce credeţi despre manele?

Eu manele nu cînt. Se cîştigă foarte mulţi bani cu ele. Au prins datorită ritmului – se freacă buricul – şi se cîntă la nişte decibeli puternici... Atrag şi cuvintele lor.

Cum merg lucrurile în momentul de faţă?

Nu se mai cîştigă cît se cîştiga. Înainte puteai să iei un milion, sau două, de lei vechi, într-o seară. Acum nu ştii nici dacă iei 500.000 de lei vechi. Aveai asigurat măcar un salariu mediu de 15 milioane de lei vechi. Mulţi muzicanţi erau plătiţi înainte, după atestat. Acum nu mai e aşa, nu se mai face contract de colaborare. Şi vezi cîte un mare muzicant cu scăunelul la metrou şi cu instrumentul, la o etate de bătrîneţe. Sau la biserică. Eu, dacă am de la 18 ani atestatul, ar trebui să pot merge la Aria şi să plătesc ce mai am de plătit din toţi anii şi să-mi facă o pensie.

Ce vă place şi v-a plăcut în viaţa asta?

Toată viaţa mi-a plăcut să mă simt bine: să am o prietenă frumoasă lîngă mine, să mă duc la un restaurant, să mănînc o friptură, să beau o sticlă de vin, să mă plimb în aer curat, la munte, la mare...

Veţi continua să cîntaţi?

Pentru viitor: mă apropii de o vîrstă, de 54 de ani. Vreau să-i mai las şi pe alţii să cînte. După 60 de ani, nu mai ai atracţia aia. 

a consemnat Iaromira POPOVICI