Republica nimănui
Cînd ieşi din staţia de metrou Republica, dai de un peisaj dezolant chiar şi pentru o margine de oraş est-european. Doi mamuţi industriali, perlele regimului comunist, Faur şi Republica, stau poartă-n poartă. Stau e un cuvînt bine ales. Dacă Faur de bine, de rău mai funcţionează, la capacitate mult sub cea din perioada comunistă (are în jur de 700 de salariaţi, faţă de 21.000, în 1989), bătrîna fabrică de ţevi Republica, înfiinţată de Nicolae Malaxa în anii â30, a ajuns o ruină de proporţii uriaşe. Poarta este încă bine păzită. Pe clădirea de birouri din faţă se poate citi numele firmei ruseşti care a achiziţionat-o în 2003, Tehnologika Tub. Înăuntru au mai rămas însă hale părăsite şi sedii ale unor firme care au închiriat spaţiu în parcul industrial. Mă întîlnesc cu preşedintele Sindicatului "Nicolae Malaxa", Constantin Dobre, în dreptul unei clădiri mai mici de pe o intrare lăturalnică. Intrăm pe uşa deasupra căreia ameninţă un semn cu "proprietate privată". Liderul sindical îmi arată un panou cu tăieturi din ziare şi îmi explică ce e cu fiecare. Apoi intrăm în biroul său, unde se mai află o persoană la calculator. "Avocatul Marius Alexe. Dînsul ne ajută în problemele legale." Sînt lăsat să mă uit peste dosarul cu articole de ziar, comunicate de presă şi adrese oficiale, cît timp domnul Dobre se ocupă de foşti angajaţi care îşi găsiseră de lucru în Daghestan. În zonă de război se pare că e mai bine decît la penultima staţie de metrou din Bucureşti. Povestea Republicii e mai complicată şi mai dureroasă decît a altor uzine privatizate în aceeaşi perioadă. Intrată în administrare specială din 15 mai 2002 şi încetînd activitatea în luna octombrie a aceluiaşi an, Republica atrage atenţia Corpului de Control al prim-ministrului. Privatizarea se realizează în martie 2003, cînd un consorţiu româno-rus format din firmele Moody-Rom Trading, Moody International Trading, OOO Temerso şi ZAO Temerso cumpără 99,54% din acţiunile companiei pentru o sumă totală de 2,9 milioane de dolari. Din această sumă s-au plătit numai 660.000 de dolari, conform sindicaliştilor. O mare parte din patrimoniul societăţii este transferat însă companiei Tehnologika Tub. Aceasta este patronată de Yuri Triponov, acţionar majoritar şi la Moody Rom Trading. Prima măsură a noilor proprietari: trimiterea în şomaj a 550 de angajaţi din cei 1600. În doar trei luni de la privatizare, angajaţii intră în conflict cu patronii care nu plăteau salariile restante. Investiţiile se opresc brusc, iar oamenii sînt trimişi în şomaj. La 22 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) decide anularea contractului de vînzare-cumpărare, urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către consorţiul româno-rus. Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS) propune vînzarea unor active puse sub sechestru, dar administratorul unic al uzinei refuză să semneze înţelegerea. Se ajunge la intrarea în greva foamei. Şaisprezece salariaţi protestează timp de o săptămînă în faţa fabricii. Pentru că nu se ajunge la nici un rezultat, pe 29 aprilie 2004, alte patruzeci de persoane intră în greva foamei în faţa guvernului. Protestul a luat sfîrşit abia pe 19 mai. Ca urmare a grevei s-a modificat legea 137/2002, cu privire la urgentarea privatizării, modificîndu-se perioada de recuperare a salariilor restante de la 6 luni la 3 ani. Ce a urmat seamănă întrucîtva cu un război de mici proporţii. Trei combatanţi - lichidatorul (RVA Insolvency Specialists), Tehnologika şi sindicaliştii - se luptă pe tezaurul din interiorul parcului industrial. Tehnologika era încă proprietară peste hale şi terenuri, lichidatorul stăpînea clădirile administrative şi utilajele, iar şomerii păzeau zi şi noapte magaziile unde se afla materia primă. Aceasta, odată vîndută, ar fi acoperit plata salariilor. Liderul sindicatului cumpără insuliţe de teren în toate colţurile uzinei, doar pentru a se putea deplasa între magaziile unde se află - tezaurul angajaţilor. Camioane tocmite de nu-se-ştie-cine sînt oprite de şomeri în toiul nopţii, în timp ce încercau să fugă cu marfa din magazii. Alertată, poliţia renunţă să intervină, recunoscînd că situaţia o depăşeşte. Harababura se mai domoleşte pe 10 iunie 2005, cînd începe procedura de faliment. Sindicatul îşi adjudecă în contul creanţei mai multe active pe care le revinde apoi pentru a plăti salariile. În sfîrşit, la data de 17 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti anulează contractele de vînzare-cumpărare către Tehnologika şi restituie societăţii SC Republica SA bunurile transferate ilegal. Ultimele utilaje ale uzinei au fost vîndute în decembrie anul trecut către Maharashtra Seamless, producător de ţevi fără sudură din India. Cu banii primiţi, statul român a achitat ultimele plăţi compensatorii, foştilor angajaţi. Întreb ce s-a întîmplat cu muncitorii de cînd au intrat în şomaj. "În aceşti 4 ani de zile fiecare a încercat să se descurce, să asigure un trai familiei. Cei care aveau familii la ţară au plecat şi şi-au lăsat copiii aici. Alţii au rămas, s-au reprofilat, unii lucrează pe şantier, alţii sînt la Europa... N-au stat, vă daţi seama." Încă cincizeci de oameni sînt angajaţi de lichidator, dar odată ce acesta îşi termină treaba la uzină, vor trebui să-şi caute noi locuri de muncă. Şi reprezentantul lor? "Uitaţi" - îmi arată un teanc de cărţi de legislaţie. "Ne-am reprofilat şi noi. La cît am luptat prin tribunale, am devenit experţi în dreptul muncii. Acum îi ajutăm şi pe alţii." Avocatul îl completează: "Dînsul se pricepe mai bine la faliment decît mine. Eu sînt pe partea de privatizare". Totuşi, putea să fie şi altfel. De ce nu s-a încercat reprivatizarea? De ce a trebuit să dispară cu totul un gigant industrial? Marius Alexe îmi explică: "Din cauză că nu s-a votat un plan de reorganizare". Dobre e însă de altă părere. "Republica trebuia să dispară de pe piaţă. Au fost tot felul de interese. Ale concurenţei, în primul rînd. Prăjina de foraj de la Republica se vindea cu 2800 de dolari tona, iar acum e între 6500 şi 9000 de euro tona. Eram cel mai mare producător de ţevi din zonă, dar americanul care deţine 66% din producţia mondială a ocupat acum şi Europa de Est." Toate dedesubturile privatizării, luptele de la tribunal şi protestele din faţa guvernului sînt subiectul unei cărţi la care lucrează cei doi. Are 509 capitole, o adevărată enciclopedie. Liderul sindical nu e însă convins că vor vedea toate lumina tiparului. A fost sfătuit să renunţe la unele dezvăluiri. În sfîrşit, soarta imensului teren pare să fie aceeaşi cu a celorlalte platforme industriale din Bucureşti. Terenul e evaluat la 96 de milioane de euro, bani ce vor intra în contul statului. Cumpărători sînt, se vor construi probabil spaţii comerciale şi complexe rezidenţiale. Greviştii sînt bucuroşi că lupta lor nu a fost în zadar. Oamenii şi-au luat toţi banii ce li se cuveneau, 10 milioane de euro în total, iar statul face o afacere extrem de profitabilă. Dar fabrica nu mai există. Sindicalistul devenit avocat rîde amar: "La noi există o vorbă: Republica e ca mătuşa Tamara. Amîndouă valorează mai mult moarte decît vii". Istoria sfîrşitului Republica a intrat în atenţia presei mai ales datorită mişcărilor sociale care au acompaniat lungul şi urîtul său proces de privatizare. Primele probleme apar la sfîrşitul lui 2002, cînd se întrerupe plata salariilor. În martie 2003, înainte de vînzarea companiei către Moody, liderii sindicali anunţă că situaţia a devenit critică, existînd "tensiuni ce pot exploda în orice moment". Negocierile dintre APAPS şi Moody durau de aproape un an. Muncitorii nu sînt nici măcar trimişi în şomaj tehnic, neprimind astfel nici un ban, timp de mai bine de cinci luni. Sindicaliştii ameninţă că vor intra în greva foamei şi că-şi vor da foc în faţa fabricii, dacă nu se găseşte o soluţie privind viitorul acesteia. La scurt timp după realizarea privatizării, angajaţii îşi dau seama că nici cu noua conducere nu e de trăit. Patronii ruşi refuză să plătească 50% din salarii pentru perioada în care producţia rămîne oprită, aşa cum se convenise la negocieri. În iunie 2003, sindicatele organizează un marş între Piaţa Revoluţiei şi Palatul Victoria, cerînd intervenţia preşedintelui Ion Iliescu. Primesc promisiunea lui Dan Iosif, pe atunci consilier prezidenţial, că şeful statului se va implica în medierea conflictului. În opinia sindicaliştilor, firma rusă refuza să plătească salariile şi se folosea de muncitorii ieşiţi în stradă tocmai pentru a primi anumite facilităţi de la APAPS. Patronul rus dispare, dar apare o nouă problemă: APAPS refuză să semneze convenţia de plată privind recuperarea salariilor restante, iar şaisprezece salariaţi intră în greva foamei în aprilie 2004, la început în faţa fabricii. Patru cedează fizic. O echipă medicală se deplasează zilnic la uzină pentru a-i consulta pe grevişti. Protestul este urmat de un altul, de data asta în Piaţa Victoriei. Trei săptămîni de proteste, în urma cărora opt oameni sînt spitalizaţi, iar restul fac greva foamei în schimburi, cei aflaţi în piaţă de la începutul grevei, ajunşi la capătul puterilor, fiind înlocuiţi de forţe proaspete din rîndul sindicatului. Cum negocierile cu conducerea companiei nu duc nicăieri, Autoritatea Naţională de Control declanşează o anchetă penală, iar cazul ajunge în faţa justiţiei. Ultima pagină din istoria frămîntărilor sociale de la Republica se scrie în martie 2006. Şapte sute de muncitori, şomeri după intrarea în faliment a companiei, organizează un marş în centrul Bucureştiului, cerînd redeschiderea fabricii şi reangajarea muncitorilor. Memoriul cu revendicările şomerilor rămîne pe pragul Palatului Cotroceni, necitit. A fost ultima zbatere a unei societăţi aflate în comă. (D. C.)
