Refugiaţii sirieni părăsesc Bulgaria pentru purgatoriul german

La oprirea taxiului, ultimele cuvinte ale chemării la rugăciune se amestecă lent în zgomotul străzii, într-o seară caldă de iunie. Ali Najaf se uită în jur şi păşeşte pe strada cu piatră cubică. Ochii lui căprui, pătrunzători, scrutează tarabele şi magazinele din Piaţa Femeilor, o zonă animată din capitala bulgară Sofia. Zona este populată de emigranţi din Orientul Mijlociu, aşa că lui Ali nu i-a luat prea mult timp să găsească un vorbitor de kurdă şi arabă, limbile sale materne.

„De aici îi duc pe refugiaţi în Germania?“ îi întreabă Ali, cu voce scăzută, pe doi bărbaţi care-şi pierd vremea în faţa unui magazin de haine la mîna a doua. Bărbaţii dau din cap afirmativ şi Ali îşi înghesuie bagajele înăuntru. Toată averea familiei sale a fost înghesuită în două rucsacuri, o valiză mică şi o sacoşă. Ali, mama sa, fratele şi două surori sînt din nou pe drum.

La cererea lor, numele lui Ali şi ale celor din familia sa au fost schimbate în acest articol. Ei se numără printre miile de sirieni care, anul trecut, s-au refugiat în Bulgaria din cauza războiului civil din ţara lor, şi apoi au traversat Europa în căutarea unei vieţi mai bune. Povestea călătoriei lor înfăţişează greutăţile cu care se confruntă, dar şi diferenţa dintre realitate şi politicile Uniunii Europene în materie de azil politic.

Pentru a le descrie experienţele, Balkan Investigative Reporting Network i-a urmat pe Ali şi pe membrii familiei sale de la sfîrşitul anului trecut: i-a vizitat în Bulgaria şi Germania, şi a ţinut legătura cu ei telefonic sau prin intermediul reţelelor de socializare. De asemenea, BIRN a discutat despre problemele refugiaţilor cu autorităţile responsabile de situaţia lor, în cele două ţări.

Ali este un student kurd de 25 de ani, slab, cu părul ca pana corbului. Tatăl lui a murit în Rojava – numele dat de kurzi ţării lor natale Siria – pe cînd Ali era doar un copil. De cînd au devenit refugiaţi, Ali – ajuns de facto capul familiei pentru că vorbeşte englezeşte – încearcă să lase impresia că situaţia e sub control.

Pe cînd era în Siria, Ali studia la Homs ca să devină inginer petrolist. În vara lui 2013, se întorcea acasă, după sesiunea de examene, cînd militanţi mascaţi au oprit autobuzul în care se afla. „Au dat jos din autobuz toţi băieţii şi ne-au ameninţat că ne vor tăia gîtul dacă nu le spunem ce vor. Dar nu aveam habar despre ce vorbeau“, îşi aminteşte Ali. După cinci zile de captivitate, tinerii au fost eliberaţi. Mai tîrziu, ascunzătoarea militanţilor a fost bombardată de aviaţie, iar liderul lor a fost ucis. Militanţii au bănuit că Ali şi ceilalţi tineri spuseseră autorităţilor siriene unde să bombardeze. „Au pus un preţ pe capetele noastre. Aşa că am fost siliţi să plecăm“, spune Ali. Familia a părăsit Siria în grabă, cu ajutorul unui prieten care i-a trecut graniţa în Turcia şi apoi au mers cu autobuzul pînă la Istanbul, unde au stat cam o lună. La sfîrşitul lui 2013, o călăuză i-a trecut ilegal în Bulgaria şi le-a arătat un drum forestier – calea către Uniunea Europeană.

În acelaşi timp, odată cu înrăutăţirea situaţiei refugiaţilor din Turcia, mii de sirieni, alături de alţi căutători de azil, au traversat aceeaşi fîşie de pămînt, lungă de 30 de km, de lîngă punctul de frontieră Lesovo – o zonă deluroasă şi împădurită, în care este dificil să identifici oamenii cu ajutorul camerelor cu termoviziune. Exodul s-a oprit după ce, în noiembrie, peste o mie de poliţişti au fost aduşi să supravegheze graniţa, iar în acest an, în iulie, autorităţile au ridicat un gard de sîrmă ghimpată.

Realitatea

Primele impresii ale lui Ali despre Uniunea Europeană nu au fost la înălţimea aşteptărilor. Bulgaria – cea mai săracă ţară dintre cele 28 de state membre – se străduieşte să facă faţă celor aproape 11.000 de refugiaţi, cei mai mulţi sirieni. Dintre cele trei milioane de sirieni care şi-au părăsit ţara de la începutul răboiului, în 2011, foarte puţini au ajuns în Bulgaria. „În cîteva săptămîni, situaţia s-a agravat atît de mult, încît centrele erau supraaglomerate, oamenii dormeau şi cîte 20 într-o cameră, pe coridoare, afară“, ne-a declarat Boris Ceşirkov, purtător de cuvînt al Biroului ONU pentru refugiaţi, din Sofia. „Bulgaria era total nepregătită să facă faţă acestui val de refugiaţi.“

După ce au făcut cererea de azil, Ali şi familia sa au fost mutaţi la Harmanli, la vreo 60 de km de graniţă, într-o cazarmă abandonată, transformată rapid în tabără de refugiaţi, pentru a evita supraaglomerarea altor centre. Cînd au ajuns, o ploaie măruntă care cădea din cerul cenuşiu transformase curtea în mocirlă. Clădirile era murdare, umede şi periculoase, aşa că iniţial refugiaţii au fost cazaţi în corturi militare şi în containere de marfă transformate în locuinţe, fără toalete, apă sau electricitate. „Am stat aşa vreo două săptămîni“, ne-a spus Ali, arătîndu-ne fotografiile şi filmele făcute cu telefonul mobil. În unele poze, Ali şi prietenii săi fac glume şi zîmbesc. Într-altele, ţin în braţe copii care tremură de frig, în timp ce femeile pregătesc masa la foc, în aer liber. Singurele autorităţi sînt vreo zece poliţişti tăcuţi şi directorul de atunci al taberei, un fost militar detestat de refugiaţi.

Cum autorităţile erau depăşite de evenimente, cetăţeni bulgari şi organizaţii nonguvernamentale au ajutat cu hrană şi haine şi au încercat să îmbunătăţească condiţiile din tabere. Sosirea refugiaţilor a dus însă şi la o escaladare a rasismului. Un conducător al unui partid naţionalist, mic, dar foarte vocal, a pledat pentru „curăţenia oraşului“ şi a îndemnat Sofia să iniţieze „acţiuni de autoapărare“. În show-ul său televizat, o membră a parlamentului, care susţine că este reprezentanta valorilor Bisericii Ortodoxe, i-a acuzat pe sirieni că fac parte dintr-o invazie islamistă mascată. În luna noiembrie a anului 2013, în locuri publice, precum staţiile de tramvai sau de autobuz, poliţia a înregistrat o escaladare a atacurilor asupra unor persoane cu pielea mai închisă la culoare. Doi bărbaţi au atacat un bulgar de origine turcă, de 28 ani, care a intrat în comă în urma bătăii primite pe cînd se întorcea acasă de la lucru, la Sofia. În luna aprilie a acestui an, localnicii din Rozovo, un sătuc din centrul Bulgariei, i-au alungat pe cei 15 membri ai unei familii siriene, care încercau să închirieze o casă în sat. În septembrie, sătenii din Kaliste au protestat faţă de înscrierea la şcoala din localitate a copiilor unor azilanţi, iar Consiliul Local a cerut în zadar închiderea taberei de refugiaţi din apropiere, pînă la sfîrşitul lunii octombrie.

Prejudecăţile faţă de refugiaţi nu se semnalează doar în rîndul bulgarilor obişnuiţi. Nici cel mai înalt nivel al Agenţiei de Stat pentru Refugiaţi nu este imun la asemenea atitudini. Nikolai Cirpanliev, directorul agenţiei, punea sub semnul întrebării veridicitatea relatărilor sirienilor despre condiţiile din tabere. „Este cunoscut faptul că arabii sînt înclinaţi să mintă. Este o caracteristică a acestei etnii. Asta intră în obiceiurile lor“, a afirmat el într-un interviu pentru BIRN. Declaraţia este tipică stilului fără ocolişuri al lui Cirpanliev. Durul fost militar păstrează acelaşi ton chiar şi cînd primeşte oaspeţi în spaţiosul său birou. Zîmbind, el a dat de înţeles că în cameră sînt microfoane. Dar Cirpanliev şi-a făcut treaba pentru care a fost numit anul trecut, aceea de a face ordine în tabere. În timpul mandatului său, personalul agenţiei s-a dublat, taberele şi-au mărit capacitatea, iar condiţiile de cazare au fost aduse la standarde internaţionale. „Totul pare foarte corect şi... sub control“, a declarat Cirpanliev cu satisfacţie.

Totuşi, Bulgaria nu are un program prin care să îi ajute pe refugiaţi să se integreze în societate. Un program anterior, care prevedea cursuri de limbă şi de pregătire profesională, conceput pentru mai puţin de o sută de persoane, s-a încheiat anul trecut. A fost elaborat un nou program, dar acesta nu este încă aplicat. Oficialii dau de înţeles că, oricum, un asemenea program nu ar schimba lucrurile. „Trebuie să recunoaştem, toţi refugiaţii preferă să se stabilească în ţări vest-europene, nu în Bulgaria sau în alte ţări din Balcani“, a spus Cirpanliev. „Sîntem doar un punct de tranzit.“

Destinaţia – Germania

În privinţa lui Ali şi a familiei sale, estimarea a fost corectă. „Vreau să ajung în Germania, pentru că acolo ţi se oferă sprijin şi ţi se plătesc studiile. Vreau să îmi termin studiile şi, după aceea, să îmi aduc iubita din Siria şi să pot să-mi fac o familie“, spunea el la începutul lunii iunie, în Kazanlak, în aşteptarea documentelor bulgare de călătorie. Mulţi alţi refugiaţi au hotărît să facă aceeaşi călătorie. În primele opt luni ale acestui an, Germania a înregistrat aproximativ 3850 de sirieni care mai întîi şi-au lăsat amprentele în baza de date a azilanţilor din Bulgaria, potrivit ministerului de interne de la Berlin.

Ali dorea să ajungă în Germania, şi pentru că unchiul lui se afla deja acolo, dar călătoria nu era uşoară. În primul rînd, el avea nevoie de documente din partea autorităţilor bulgare – un proces care, spune el, a durat opt luni. Agenţia de Stat pentru Refugiaţi eliberează documente care sînt valabile între trei şi cinci ani. Ali a fost norocos – i s-a oferit varianta de cinci ani, care permite deplasarea fără viză în oricare ţară din UE. Reglementările UE sînt menite să împiedice persoanele care cer sau obţin azil într-o anume ţară din UE să se stabilească ulterior într-o altă ţară membră a Uniunii. Cei ca Ali, care primesc statut de refugiat într-o ţară membră a UE, trebuie să rămînă acolo. Ei nu pot depune cerere de azil într-o altă ţară din UE. Dar Ali a hotărît să plece în Germania oricum, şi să depună şi acolo o cerere de azil.

Îngrijorat de relatările din presă despre sirienii întorşi de la graniţă, el nu şi-a cumpărat un bilet obişnuit de la aeroport sau dintr-o staţie de autobuz. A plătit o călăuză, cunoscută pentru faptul că transporta persoane din Bulgaria în Germania. Aşa a ajuns Ali în Piaţa Femeilor din Sofia.

În vederea călătoriei, Ali a trebuit să împrumute bani de la rude şi prieteni. Voiajul a durat 35 de ore, într-un vechi microbuz roşu, în care se aflau opt persoane, preţul fiind de 235 de euro de persoană, inclusiv micile sume de bani date drept mită la frontiera românească şi la cea maghiară – povesteşte Ali. „La frontieră ne era chiar frică, dar şoferul s-a descurcat chiar foarte bine. Noi doar îi dădeam banii, iar el îi dădea vameşilor. Nu s-a pus nici o întrebare“, îşi aminteşte el, aşteptîndu-şi cina la un centru de primire din Dortmund, la doar cîteva zile după sosirea în Germania. După o zi petrecută acolo, familia Najaf a fost transferată în orăşelul Eisenhuttenstadt din estul Germaniei, unde sirienii urmează să fie intervievaţi, în urma cererilor lor de azil. La început, Ali intenţiona să spună că i s-au luat amprentele în Bulgaria, dar nu primise nici un act în acest sens. Ulterior însă, s-a răzgîndit şi a hotărît să recunoască faptul că şi-a aruncat actele bulgăreşti pe autostradă. El spera ca faptul de a fi fost capturat de militanţii islamişti să convingă autorităţile germane să îi acorde azil oricum. „Doresc azil politic, aşa că voi fi cinstit“, a spus el.

Bune intenţii

Aisha Hajjar şi soţul ei, Farid, care au venit din Alep, capitala comercială a Siriei, acum distrusă, spun că şi ei au încercat să fie cinstiţi, dar asta nu i-a ajutat. Ei şi copiii lor – un băiat în vîrstă de 12 ani, o fată adolescentă şi o alta în vîrstă de aproximativ 20 de ani, au sosit în Bulgaria cu puţin timp înaintea lui Ali, în octombrie 2013, urmînd aceeaşi cale. Aisha, Farid şi copiii lor mai mici au plecat în Germania în februarie, s-au înregistrat la acelaşi centru din Dortmund şi au fost trimişi în orăşelul Gelnhausen, din apropiere de Frankfurt. La început, Besan, fata lor în vîrstă de 21 de ani, a rămas la Sofia, unde îşi găsise o slujbă, dar s-a alăturat familiei în luna aprilie.

Viaţa în Gelnhausen, un oraş pitoresc, cu case din lemn şi cu ziduri albe, e mult mai bună decît în Bulgaria, unde azilanţii primesc 65 de leva lunar (aproximativ 33 de euro) din partea statului şi locuiesc în tabere. Autorităţile germane au pus la dispoziţia familiei un apartament cu două dormitoare, situat într-o clădire unde mai locuiesc şi alţi refugiaţi. Statul le plăteşte chiria şi le oferă lunar 1100 de euro pentru hrană şi alte cheltuieli.

Aisha, o femeie cumsecade, de vreo 40 de ani, poartă văl, vorbeşte adesea despre virtuţile islamului şi îşi petrece timpul gătind pentru familia sa şi citind pagini religioase pe Facebook. Fiul ei, Zakarya, şi-a petrecut vara jucîndu-se pe tableta sa ori mergînd la piscine din apropiere. Besan, care are un rîs molipsitor şi pune întrebare după întrebare, a cunoscut un tînăr sirian care a venit la tatăl ei şi a cerut-o de nevastă. Farid, un bărbat calm, în vîrstă de aproximativ 50 de ani, cu păr cărunt ce-i cade pe umeri, a fost de acord. O pensionară din localitate a început să-i viziteze, oferindu-se să le dea lecţii de germană gratis şi să le povestească despre Germania. Viaţa le-a fost umbrită însă de o scrisoare pe care au primit-o în iunie, de la Biroul Federal pentru Migraţii şi Refugiaţi. Cererea de azil le-a fost refuzată, odată ce solicitarea pe care o făcuseră în Bulgaria se soluţionase pozitiv. Faptul că au cheltuit peste 1000 de euro pe un avocat nu le-a fost de folos; tribunalul le-a respins apelul. „Acum ne pot trimite înapoi în Bulgaria, în orice moment“, ne-a spus Aisha în bucătăria apartamentului ei, jucîndu-se nervos cu degetele.

În realitate, oamenii fac tot posibilul să nu fie trimişi din Germania către ţara în care au solicitat azil prima oară. Între 200 şi 300 de cereri de azil au fost respinse în zona Gelnhausen, în prima jumătate a acestui an. Celor mai mulţi solicitanţi li s-a spus că trebuie să se întoarcă în Italia. Cu toate acestea, unul singur a fost într-adevăr trimis înapoi, potrivit unui reprezentant al autorităţilor locale. „Cînd 2 sau 3, sau 10 sau 20 sau 100 vor fi trimişi înapoi în Italia, se vor întoarce, vor veni înapoi în Germania“, declară oficialul sub condiţia anonimatului. „Şi procedurile se reiau de la început.“ Anul trecut, Germania a trimis refugiaţi sirieni înapoi în Bulgaria doar în şapte cazuri, potrivit ministerului de interne german. Cazurile respective au făcut obiectului Regulamentului UE de la Dublin, care se referă la persoanele care fac cerere de azil într-o ţară şi apoi se mută într-alta. Experţii în probleme de migrare sînt de părere că implementarea acestei măsuri este lentă, din motive juridice, birocratice şi politice.

Persoane ca Ali şi Aisha fac parte din altă categorie – ei au primit deja azil într-o ţară a Uniunii Europene şi au dreptul să stea în altă ţară membră UE ca turişti, timp de cel mult trei luni. După aceea, Germania îi poate trimite înapoi în Bulgaria, deşi ei ar putea intenta acţiune în justiţie pentru a evita acest lucru, pe motiv că nu le sînt respectate drepturile omului. Astfel că familii precum cea a lui Ali şi a Aishei trăiesc în nesiguranţă, cu teama şi tristeţea de a fi refugiaţi de război, departe de ţara natală.

După o lună la Eisenhüttenstadt, Ali apreciază respectul cu care este tratat de autorităţile germane, dar spune că oamenii sînt mai reci decît în ţara lui. S-a decis să mai amîne studiile şi îi este dor de iubita lui. „Aş vrea să obţin azil şi să găsesc o slujbă bună, ca s-o pot aduce şi pe ea aici şi să ne căsătorim. Apoi mi-aş putea termina studiile“, spune el într-un mesaj pe Facebook. Un singur lucru nu s-a schimbat – hotărîrea lui de a sta în Germania, chiar dacă cererea de azil îi va fi respinsă. „Aici e capătul drumului“, insistă el. „Nu mă întorc.“  

Acest articol a fost realizat în cadrul programului „Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism“, cu sprijinul Fundaţiei Erste şi al Open Society Foundation, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network. A fost preluat de pe www.balkaninsight.com. 

Foto: K. Yankov