Povestiri din New York şi Seattle - from coast to coast -
Bucureşti-New York, cursă directă. Zece ore. Solemnitatea de altădată a zborului transatlantic a rămas doar o amintire. Se stă cu picioarele rezemate de peretele ce desparte, în partea de mijloc a avionului, clasa economică de business class. Se doarme pe cîte trei scaune alăturate, transformate în pat. Mame în şosete fac ture pe culoare cu copii plîngăcioşi în braţe, pentru a-i calma. Ai senzaţia că eşti într-o sală de aşteptare zburătoare. Senzaţia e accentuată şi de faptul că sistemul de entertainment, adică acele activităţi ce au ca scop să te facă să mai uiţi că zbori cu 800 de kilometri pe oră, la peste 10.000 de metri deasupra Pămîntului, nu funcţionează. Nu tu muzică la căşti, nu tu traseul zborului pe ecran, nu tu un film. Ba da. Uite că film se dă, s-a rezolvat cu imaginea, dar sonorul tot nu funcţionează, aşa că vedem un film mut pe fundalul sonor al bîzîitului de motoare. Aterizăm, în sfîrşit, pe John F. Kennedy International Airport. Bîzîitul motoarelor e înlocuit cu cel al sistemului vechi de aer condiţionat din transportorul care ne duce de la avion la terminal. Pare acelaşi cu cel care ne-a luat de la avion în 1995. Încă de atunci mi se păruse din alte timpuri, arăta ca o victorie a ingineriei americane din epoca Nixon. Ne aşezăm pentru formalităţi la o coadă lungă şi şerpuită, care aminteşte de materialele de promovare ale ONU: un lanţ uman ce include toate rasele şi fizionomiile pămîntului. Un angajat al aeroportului, mic de statură, cu trăsături indiene şi cu mustăcioară
