Poveşti cu cai - interviu cu Ozana MORARU

Veniţi dintr-o cu totul altă profesie (medicina). De unde ideea unei baze ecvestre?

Am avut un cal la început şi am luat nişte lecţii de echitaţie lîngă Bucureşti. Acum 11 ani, mi-am descoperit pasiunea asta. Am fost nemulţumită de condiţiile în care se ţineau caii, aşa că am hotărît să-mi fac propria bază ecvestră, după ce mi-am cumpărat alţi doi cai de performanţă. 

Iniţial, mi-am dorit să fie mică, strict pentru caii mei şi ai unor prieteni, zece boxe, dar, pînă la urmă, ne-am decis ca, dacă tot investiserăm în structură şi în teren, s-o facem mai mare. Mai multe boxe, un manej mai mare. Între timp, s-au înmulţit caii, am dat drumul şi la Şcoala de Echitaţie, şi uite-aşa s-au făcut trei ani de cînd funcţionăm.  

Care a fost primul cal?  

Platon. Un cal de sport românesc, cu el am început, şi după mine au mai încălecat pe el şi alţii – nepoţica mea. La şcoală nu-l dau, doar în situaţii speciale. Acum, Platon are 20 de ani.  

De unde, totuşi, pasiunea asta?

La început n-a fost pasiune, ci mai curînd curiozitate. Un pacient a venit într-o zi la consult cu o insignă pe care era un cap de cal. L-am întrebat ce înseamnă asta pentru dumnealui. Şi mi-a spus că a fost colonel în Cavaleria Română. I-am zis că aş vrea să văd şi eu nişte cai. El a fost primul care m-a îndreptat către un club de călărie, m-a urcat pentru prima dată pe un cal. 

Care era situaţia „industriei calului“ pe vremea aceea?

Nu era dezvoltată, existau doar vreo două cluburi. Am luat lecţii şi nu făceam nici un fel de progres, caii de şcoală nu erau chiar ce trebuia.  

Cum e pe cal, pentru prima dată?

E o senzaţie ciudată. Eşti la înălţime, nu eşti pe picioarele tale, ci pe ale... altcuiva. Nu ştiam, bineînţeles, la început, ce să fac. Însă cu talent, dar şi cu antrenament, reuşeşti să înveţi.

Aţi vrut să ajungeţi la performanţe?

Nu m-a interesat ideea de performanţă. Mi-a plăcut relaţionarea cu calul şi practicarea acestui sport în aer liber, un sport pe care îl poţi face la orice vîrstă (m-am apucat la 30 şi ceva de ani, cînd n-aş mai fi putut face atletism, de pildă). Pe fundalul dragostei pentru animale, pe care mi-o ştiam de cînd eram copil. Printre pisici, cîini şi alte orătănii, a apărut şi calul.  

Ce fel de animal e calul?

Un animal inteligent, care doreşte prietenia şi apropierea umană. Aşteaptă ordine de la om. Are nevoie să aibă încredere în cineva, nu neapărat pentru că e supus. Mă refer, evident, la caii domestici şi la cei de sport. Calul nu e făcut să stea singur, are nevoie de socializare.  

Omul nu-l deranjează pe cal, acesta nu-l simte ca pe o povară?  

Poate să-l simtă, mai ales cel de sport sau de şcoală. În momentul în care ştii să călăreşti şi să amortizezi mişcările, nu mai eşti ca o lovitură în spatele calului; poate, cel mult, doar ca o greutate. Dar sînt cai care pot ţine şi 100 de kg în spate.  

Cum poţi ţine un cal în România, mai ales în mediul urban?

Oamenii care au cai îi ţin în pensiune. Nu-ţi poţi ţine calul pe lîngă casă, chiar dacă stai pe lîngă Bucureşti, să zicem. Pentru asta, trebuie să fii foarte bogat. Dacă îl ţii în pensiune, pe undeva, e mai simplu – aşa, sînt oameni care se îngrijesc de calul tău.

La Equestria e şi o pensiune pentru cai? Care e „povestea“ locului?

Am cumpărat terenul, voiam să fie în nordul Bucureştiului, mare, frumos. Şi ieftin. Nu s-au potrivit chiar toate, căci l-am luat în 2007, cînd era boom-ul imobiliar... Erau buruieni pînă la gît... Erau cinci fîşii de teren, iniţial, lungi şi înguste – aşa au fost împroprietăriţi oamenii după ’89. Apoi am luat-o şi pe a şasea...

Numai actele şi scoaterea terenului din circuitul agricol şi introducerea lui în intravilan au durat un an. Am găsit un proiectant şi un constructor din străinătate specializaţi în aşa ceva. Ei au venit cu experienţa lor, dar am avut şi noi un cuvînt de spus. Eu mi-am dorit, de pildă, terasele, una de unde să văd în manej, şi alta afară. Avem hotel, 50 de boxe, plus încă unele mobile. 

Avem 55 de cai, dintre care 25 sînt ai noştri. Boxele au şi o parte exterioară, un padoc de 20 de metri pătraţi, sînt ca nişte garsoniere duble. Dacă e vreme bună, le poţi lăsa cailor uşa deschisă. Le-am făcut şi copertine ca să stea şi la umbră.  

Există un program strict al cailor?

Toţi trebuie să se mişte, au nevoie de mişcare. Cei de şcoală oricum sînt scoşi, chiar prea mult. Ei merg precum maşinile de cusut... Fiecare proprietar de cal îşi face antrenamentul. Dacă anunţă că nu vine, e înlocuit de cîte un dresor care face mişcare cu calul lui. Avem în spate o bandă de alergare pentru cai, unde îşi menţin forma fizică. Mănîncă fîn, lucernă, ovăz, dar şi suplimente speciale pentru diverse tipuri de cai, care nu se găsesc la noi.  

Ce faceţi cu ei cînd îmbătrînesc?

Cînd îmbătrînesc, îi lăsăm să moară de moarte bună. Ieri sau alaltăieri, a murit un cal celebru, fost campion mondial la dresaj, la vreo trei olimpiade la rînd. L-au eutanasiat pentru că făcuse o inflamaţie severă a copitei. Dar avea 30 de ani. În medie, trăiesc 20 şi...

Ştiu că organizaţi şi concursuri, şi spectacole de echitaţie...

Din 2011 am început să facem concursuri, întîi mai mici, de casă, apoi naţionale. Acum avem trei care ne reprezintă: Cupa Equestria, Marele Premiu al oraşului Bucureşti şi Salonul Calului. 

În primul rînd, de plăcere le-am făcut. În al doilea rînd, ştiam că cererea e mare, că sportivii şi proprietarii de cai au nevoie de concursuri. Anul ăsta am făcut şi primul concurs internaţional.  

Primul Salon al Calului a fost organizat în 2012. E o combinaţie între show, divertisment şi prezentare de cai pentru cei din domeniu. Anul acesta am avut pentru prima oară Seara Cailor, în interior – un spectacol cu lumini, culori, cai frumoşi, artişti specializaţi în aşa ceva.  

Se mai organizează asemenea spectacole în ţară? Cum au mai evoluat lucrurile în „industria calului“ în general?

Din păcate, cam sîntem ca la început, de zece ani sîntem la început... În ţară mai există Transilvania Horse Show, o dată pe an. A mai fost, de curînd, la Craiova, un festival haiducesc cu cai, realizat de cascadori. Locuri în care poţi călări mai sînt prin ţară. În general, cîte doi-trei cai cu care te poţi plimba, pe lîngă pensiuni turistice.  

Este un sport costisitor? Periculos?

Este un sport costisitor. O lecţie costă între 50 şi 100 de lei, dar trebuie să vii la cel puţin zece lecţii, ca să înveţi ceva. În echipament investeşti o dată. Nu-i atît de periculos. Se mai cade de pe cal, dar mai rar. De obicei, la lecţii, caii nu sînt în viteză şi călăreţii poartă echipament de protecţie.  

În ce măsură clubul e o afacere profitabilă?

N-am făcut rabat de la calitate, şi a serviciilor pe care le ofer, şi a oamenilor cu care lucrez. Am ajuns la faza în care îmi acopăr cheltuielile şi e loc şi de un mic profit, de tip occidental – de 1-2%. Investiţia iniţială nu s-a amortizat.  

Simţiţi vreo schimbare în mentalităţile legate de cai, în România?

Cred că se schimbă ceva. Unii şi alţii au mai început să copieze de la noi diverse lucruri, noi am fost model. E vorba şi de concurenţă, unii care au avut cluburi mai vechi decît noi au văzut că trebuie să se dezvolte altfel, să investească mai mult. Problema care rămîne e, însă, aceeaşi: oamenii parcă nu îşi iau cai şi nu se ocupă de ei din pasiune, ci ca să epateze, pentru că li se pare de bonton. Chestiune de educaţie...  

Ozana Moraru este chirurg oftalmolog, manager al Centrului Oftalmologic Oculus, preşedinte al Clubului de Echitaţie Equestria şi proprietară, alături de soţul ei, a Bazei Equestria.  

a consemnat Iaromira POPOVICI 

Foto: L. Muntean