Povestea unei case
Vai, săraca fetiţă, ce plină de viaţă era! Dar întîi murise sau era cît pe ce. Gata să se ducă pe copcă. Abia cafeaua de ghindă a pornit-o spre lume. O băbuţă de la mînăstirea Sinaia, auzind că piere copila, că se ferfeniţeşte în scutecele, i-a dat mamei un praf negru într-o cutiuţă poleită, coclită. Asta a fost de mult, destul de multişor. Fetiţa era şi este de vîrsta casei. Aşa că acum, casa e coaptă spre răscoaptă. Trozneşte, pîrîie, mai ales noaptea, fiindcă-i din bîrne de lemn şi a luat-o binişor spre vale, într-o dungă, s-a înclinat spre un pîrîu furişat prin curte. Iar în pîrîul ăsta se strecoară zeama unor grajduri şi un canal spart, dar tot pîrîu este. Şi terenul e fugitiv, aşa se zice. Fundaţiile sînt fisurate în diagonală. Pe o latură a balconului ai rău de mare, pe cealaltă nu, e bine. Dar acolo unde e bine, se clădesc îndesat trei, patru, cinci vile, una-ntr-alta, cu trei, cinci, şapte etaje. Fiind mai sus pe pantă, juri că vin peste tine, în formaţie strînsă. Ce nu înţelege fetiţa-bunică, şi veşnic nu înţelege cîte ceva, e cum de sînt aşa făloase vilele ce se înalţă în forţă, cu garaj pe două niveluri şi restaurant, cînd Primăria a dat cu licitaţie mici loturi pentru "defavorizaţi", foşti chiriaşi, să-i ajute, cu rate pe 25 de ani.... La naţionalizare, fetiţa se dădea-n leagăn şi un oribil şurub i-a perforat genunchiul. De-a latul. Se vedea osul. Dar nişte copii mari i-au spus: "trece pînâ te măriţi!". Cicatricea e grozavă şi acum. Deci n-a trecut, nimic nu trece. Se întipăreşte undeva. Domnii care-şi spuneau tovarăşi, de la Sfatul Popular sau de la IGO (Întreprinderea de gospodărire orăşenească), au venit şi au transformat casa. Pentru că ei n-o vedeau ca pe-o casă, ci ca pe-un "spaţiu locativ", care trebuia împărţit multora. În timp ce puneau tocăria sus, au demontat frumos şemineul de jos. Cum de nu s-a şters din mintea fetiţei? Păi... Cînd ploua, şi la munte plouă des, stătea cuibărită şi urmărea cu privirea, aşa, de parc-ar fi plimbat degetul pe deasupra, urmărea micile scene de dans de pe cahle. Pe fiecare pătrat de ceramică, un băiat şi o fată, cu costume de Tirol, făceau tot felul de plecăciuni, salturi şi rotiri. Soba era gălbuie, ca mierea, iar siluetele, bleumarin închis. Foarte închis. Şi vicele a zis: "pe asta o demontaţi, o încărcaţi şi o duceţi aici". Le-a dat un bilet. Cu adresa lui. Bunicul şi bunica Dacă e să-i înşiri pe toţi cei care s-au perindat prin casă, ai albi. Iar fetiţa-bunică, hotărît lucru, a albit. Întîi a fost bunicul. Şi bunica. El a făcut casa. Şi în casă, aici, tîrziu, a fost scris un roman. Ce-o zice despre asta bunicul? Puştiul ăla, întîiul lui strănepot, cu genunchi scrijeliţi, fireşte, el a scris romanul, după ce n-a mai fost puşti. La mansardă, cu geamul spre şantiere. Bunicul n-a spus celor de la IGO că şi la mansardă urmau să fie camere, aşa că a rămas aşa: pod. Lung timp. Şi, după ce şi-a re-cumpărat (!) etajul, în calitate de chiriaş-locatar în fosta lui casă, prin nouăsuteşaptezecişiceva, a zidit scara dinspre parter şi a făcut o alta pe afară. Gata cu locuirea în comun. Iar bunica s-a mutat în pod. Au trişat. Nu ştia nimeni că locuiau şi în pod! Camera de sus era din hîrtii maronii de "împachetat brînză". Nici măcar din placaj. Dumnezeule, ce aventură era să stai acolo! Copiii se băteau pe camera aia. Era un privilegiu spăimos, fascinant. Hîrtioaiele foşneau la orice boare şi, cînd era furtună, fîlfîiau cu pocnete, se străluminau de fulgere, ploaia îţi răpăia pe cap, pe piele, o simţeai, te pişca şi fetiţa se credea în Oz cu vrăjitoarea, aştepta să se desprindă, să se rotească. Oricînd, acum, acum. Iar bunica-vrăjitoare citea între perne şi broboade, să se încălzească, şi o ademenea: "vino, sobiţa mea, godinaşul meu, bagă-te-n pat lîngă mine!". Dar nu s-a dovedit lup bunica Scufiţei. Citea cu umbrela-n pat că-i picura pe cap. Nu părea să-i pese. Fusese ditamai cucoana. Cînd au trecut cu tava milei, la biserica Zlătari, vizavi de Cecul Mare, cerînd ajutoare pentru front, bunica a pus acolo, spre uluirea tuturor, cerceii şi colierul cu briliante. Tîrziu, la Sinaia, cînd mergea la mînăstire, pe Furnica, alergau în calea ei copiii de peste tot. Ea se oprea şi le vorbea. Fetiţa a pîndit-o. Credea că le împarte bomboane. De unde le avea? Unde le pitise? Dar nu, nu erau dulciuri, scotea de la piept o cruce mare şi le-o dădea să o sărute. Iar ei o pupau cu sîrg. O ducea şi pe fetiţă la biserică. La denii. Se întorceau noaptea, pe vînt tăios de martie. Lîngă mînăstire, era o răscruce unde brazii întindeau crengile (braţe lungi, cu gheare) s-o înhaţe. Şuierau. Fetiţa întorcea mereu capul în urmă. Felinarele se zbăteau. Lumînările din mîini le lungeau umbre pe feţe. Pîlpîiau, palpitau. Nimeni pe stradă. Doar vîntul. Brrr... În camera din pod era o nebunie. Ca-n Arcă. Sau ca într-o nacelă de balon. Cînd pe stradă trecea rar vreo maşină, luminile măturau hîrtiile-pereţi şi umbrele de ramuri mişcau... Iar cînd răsărea luna, Dumnezeule... Şi-apoi, mirosea aiuritor. Bunica aprindea tămîie. Şi avea o vitrină la care orice copil ar fi rămas împietrit. Înăuntru, o cheie uriaşă, aurită, credeai cu tărie că-i a Raiului. Şi o machetă colorată a acelei biserici Zlătari. Bisericuţa bunicii avea şi turle, cea adevărată nu mai avea, se prăbuşiseră la cutremurul din â40. Pe gemuleţe se vedeau strane minuscule, candelabre lucind, omuleţi. Era şi ieslea de Crăciun, cu păpuşele şi oiţe, cu magii şi Pruncul pe paie, cu îngeri, dar fetiţei nu-i era îngăduit să le atingă. Se aflau acolo şi un potir uriaş cu pietre scumpe (fetiţa n-auzise de Graal), şi alte obiecte magice care au dispărut din amintire, le-a rămas doar un soi de aură. Un abur. Pe scara ce duce la pod, tronau două uriaşe picturi pe pînză, în ulei de culori azurii, cu un Iisus duios şi cu Maica Domnului regină, amîndoi cu inimile arzînd. Ca nişte grenade gingaşe. Le vedeai de jos şi urcai înghiţindu-ţi răsuflarea. Le-a înghiţit pe toate nădejdea bunicii de a fi primită la o mînăstire. Le-a donat stareţei de la Ţigăneşti. Cînd a venit o nouă stareţă, a dat-o însă afară: "ce, aicea e azil?". Şi s-a-ntors bunica la Sinaia. Bunicul, în schimb, făcea vin de măceşe într-un borcan de murături. Bolborosea îmbietor. Cu un mic furtunel, fetele îl gustau pe ascuns (şi puneau în loc apă). Ce mîrşăvie! Le-o ierta bunicul? Vieţile fetiţei Acolo-aici, fetiţa a trăit mai multe vieţi. Cea numită copilărie, cu casa păpuşilor sub o rădăcină de brad unde scurmau adînc găinile, cu o colibă într-un pom pe post de cabină de avion, cu salturi de pe balustrada balconului în căpiţe, cu multe şi mărunte care s-au dus pe apa pîrîului din curte. Apoi, în viaţa care se chema adolescenţă, e de mirare că prin jur păşteau cai. Noaptea. Şi nechezau! Bunicul sforăia de tremurau pereţii şi fetiţa-donşorică se cobora uşor-uşor de pe balcon (că uşa ar fi scîrţîit şi ar fi prins-o bunica), se lăsa să alunece pe un dulap cu alimente (un fel de cămară în aer liber). Era ceva de sărit, nu era chiar uşor şi, cu alţi copilandri, despiedicau caii mai blînzi şi călăreau. Sub clar de lună. De se mirau stăpînii dimineaţa că nu li-s caii odihniţi şi bine păscuţi (ca-n "Limir Împărat", doar că acolo erau de vină ielele). Doamne, cîţi locatari au mai fost! Pe lîngă noi, o soră, o mătuşă, unchiul, veri şi verişoare, s-au perindat o mulţime de suflete, nu din voia Domnului, ci din vrerea Sfatului Popular. Dar fierturi mai scîrbavnice decît ale lui Timofte nici c-au existat. Timofte era gunoier, mereu beat şi pus pe harţă cu muierea. Aducea acasă resturi din tomberoane, mortăciuni şi zoaie de la o cantină, pe care le fierbea pe pirostrii, într-un cazan uriaş, să hrănească nutriile şi porcii de sub balcon. Era om bun. Alături, tot într-o casă naţionalizată. Timofte a murit aici, la noi, la parter. De ciroză. Fetiţa-mamă nu înţelegea - deşi era clar, acum vede că era clar - nu înţelegea de ce tatăl ei părea atît de lovit de moartea lui Timofte. Tatăl ei care iubea munţii. Se strecurase deja în el Străinul. Şi-l locuia încet, încet, îl înlocuia. Un Străin împietrit, cu faţa gri ca cimentul. Simţea că e rîndul lui chiar după Timofte? Chiar după? Mai înainte, în casă a murit bunicul. Şi bunica. S-a topit şi mătuşa, tanti Suzi, delicată, cu inocenţă. Radioul lui portativ, învelit în vinilin verde, stropit cu sosuri şi prăjeli, hîrîia la bucătărie. Vocea Americii. Bunicul nu-l dădea încet că locatarii, nu se ştie de ce, îl simpatizau cu toţii şi nu-l turnau. Duminica, mergea şi el la biserică, aşa, de fason. Plus că "deh, nu se ştie, o fi ceva", zicea. Purta pălărie Eden, bej, şi ac de cravată cu perlă. În rest, jerpelituţ şi cu bască. Dar tonic. "N-am plesnit de supărare ca fraţii mei, că eu pun totuâ la spate. Nu-mi fac sînge rău. Şi, uite, sînt ăl mai bătrîn din Sinaia. Am trecut de adînci bătrîneţi, am intrat în longevitate". Auzise chestia asta la radio şi-i plăcuse. Zicea că are 95 de ani, dar avea 93. Toate fetiţele (fetiţa-fetiţă, fetiţa-donşorică şi chiar fetiţa-mămică) au stat pe rînd, nopţile, vara, cu tatăl lor pe balcon. Şi el căuta şi numea planetele, sateliţii, constelaţiile. Îi spunea incantatoriu (ei, fetiţei, mereu una singură, după vîrste) "Cîntul XI" din Iliada, cu Ahil Peleianul şi îmbujorata Brizeis, îi recita din Vergiliu şi Horaţiu, în latină, din Bacovia, îi povestea şi repovestea despre Războiul celor două roze şi Revoluţia franceză, despre Beethoven şi Amundsen, despre Tolstoi, Voltaire şi Lipatti. Acum nu s-ar mai putea. Nu pentru că el, tatăl, nu mai e pe balcon (şi nici în lumea asta), ci pentru că noaptea însăşi nu mai e cum era. Vilele noi s-au înconjurat cu zeci de becuri şi felinare, iar stelele se destramă. Poate păsărelele mai cîntă - cine ştie - dar nu se aud de zgomotele oraşului. Într-o vreme, fetiţa-adolescentuţă lega cravata de pionier pe sîrma de rufe de pe balcon, să ştie prietenii că e acasă şi să fluiere. Mergeau în pădure, la Stînca Cerbului, unde cîte nu se întîmplau.... I-a fost spart şi capul, cu piatra, de-un băiat care o curta pe vara ei, premianta întîi la liceul din Sinaia şi frumuşică foc. Ca la biliard. Poc. Iar alt băiat şi-a rupt mîna căţărîndu-se pe faţa inaccesibilă a stîncii, ca s-o impresioneze chiar pe ea. Oricum, bunica îi dezlega mereu cravata, indignată. Ea o lega din nou, pe ascuns, bunica o desfăcea, ea o lega iarăşi. Şi ăsta era război, nu al capacelor, al cravatei roşii. Plus că bunica o trimitea după ouă, în coteţul de sub terasă, unde ar fi trebuit să fie garajul bunicului, dacă nu venea naţionalizarea. Era plin de căpuşe între găini şi fetiţa se scărpina cu năduf. Dar ouăle erau gustoase şi banii erau puţini, ţine minte bine. Ca şi puii congelaţi de mai tîrziu, de la alimentara de pe Furnica. Unchiul, fost ofiţer de intendenţă în armata regală, student la Politehnică pe la cincizeci de ani, un şoim al pieţelor, bubuia în uşă la trei noaptea: "hai, că ţi-am ţinut rînd". Fetiţa - mămică de acum - se ducea pe întuneric, gata să adoarmă pe drum. Iar sîrma de rufe era plină cu scutece. Copilaşii fiind cam bolnăvicioşi, îi purta una-două la spitalul de jos, din oraş. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, cînd a venit vremea fetiţei-bunici, nepotul cu pamperşi, stră-strănepotul celui care a ridicat casa, tot alerga împiedicat să alunge găinile vecinilor (acei vecini, bătrîni, care încă mai cresc găini, nu ceilalţi, din vilele cu trei, cinci sau şapte etaje). Păsările scurmau florile îngrijite de părinţii lui. Piciul a înţeles între timp că nu găinile sînt cel mai mare rău din lume. Fetiţa-fetiţă şi celelalte, chiar şi cea care îşi aşteaptă Străina ei, toate la un loc, au priceput şi ele despre casa din Sinaia că una este pe dinăuntru şi alta pe dinafară. Din atîtea amintiri, de la cîţi au locuit-o (şi au mai fost un inginer forestier, o croitoreasă - copiii ei se jucau cu mii de ace de gămălie şi asta o terifia pe fetiţă -, un fotograf, o taxatoare, o bucătăreasă, un lăcătuş, o infirmieră, toţi cu familiile lor), e de mare mirare cum casa nu se surpă, împovărată cu poveşti. Cît o atîrna oare o poveste?
