Poveste fără sfîrşit

Pentru o călătorie iniţiatică, la capătul căreia să se fi confruntat cu bună parte a încercărilor vieţii, un Făt-Frumos al zilelor noastre ar trebui trimis de tatăl său împărat să cutreiere România. Şi, în răgazuri, să fie obligat să privească la televizor. La întoarcere, povestind cele văzute, sînt convins că prinţul va avea toate motivele din lume să-şi înceapă depănarea amintirilor rostind un justificat "a fost odată ca niciodată", după care îşi va face cruce şi va scuipa în sîn, povestind cum l-a prins prima ploaie în Bucureşti şi i-a înecat calul la traversarea prin Giuleşti. Îşi va uimi auditoriul cu nemaipomenitul episod al îngropării lui pînă la brîu, dar nu din cauza zmeului, ci din cauza neatenţiei şi a unui capac de canal lipsă, şi, cu evidente sechele, va depăna incredibila aventură a traversării Capitalei, de la răsăritul la asfinţitul soarelui. Şocat încă, dar mai călit ca oricînd, îşi va aminti de noaptea petrecută în faţa televizorului, cînd a văzut cum un mustăcios îmbrăcat în negru îşi rupe jumătate din picior şi-l pune pe masă, în timp ce, pe un alt canal, o adunare pestriţă, dirijată de un individ coleric, urla de bucurie, aflînd că a venit "ziua judecăţii". Pentru prietenii apropiaţi, dar numai pentru ei, va împărtăşi impresii despre felul în care se gîndesc românii la "mama-natură". Şi, în fine, avînd încă proaspătă în minte imaginea pensionarilor întîlniţi prin pieţele din Bucureşti, va căuta un final de poveste, mult mai potrivit decît anacronicul "şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi". Făt-Frumosul din poveste nu există, dar România e populată de o mulţime de personaje care caută pe străzile ei începutul unui destin. De cele mai multe ori, e vorba despre propriii cetăţeni, dar, cîteodată, se întîmplă să fie şi alţii: oameni de afaceri, turişti sau indivizi nimeriţi, pur şi simplu, pe aceste meleaguri. Pentru ei, mi-e cît se poate de clar, o călătorie sau o şedere în România ajunge să fie una de poveste. Un belgian, întîlnit întîmplător lîngă un semafor, mi-a cerut să-l îndrum spre un punct de informaţii. Ştiam că nu există, dar, dintr-un sentiment bizar - un fel de patriotism combinat cu stînjeneală -, i-am spus că e tîrziu şi că sînt închise. Cu altă ocazie, un american m-a pus să-i explic cine sînt şi despre ce vorbesc Mădălin Voicu şi Serghei Mizil, într-o emisiune de televiziune care a durat mai bine de patru ore. I-am spus, dar rămîn cu ideea că n-am reuşit să mă fac înţeles. E, probabil, vina mea, după cum vinovat mă simt şi pentru că nu pot niciodată să fiu convingător atunci cînd mi se cer explicaţii despre ştirile de la ora cinci, cîinii fără stăpîn, străzile fără asfalt sau şpaga din spitale. De cealaltă parte, noi, românii. Personaje principale ale unui film mut despre mizeria cotidiană. Dar cel mai îngrijorător aspect al rătăcirilor noastre zilnice prin jungla străzilor şi întîmplărilor din România nu e legat de muţenia în care ne complacem, moştenind o lene a revoltei, dublată de o lehamite omniprezentă. Mult mai grav mi se pare faptul că, pe zi ce trece, nu ne mai miră nimic. Ne obişnuim cu neobişnuitul, coabităm cu bizarul şi învăţăm să trăim strîmb ca nişte cocoşaţi mîndri. Zîmbim înţelegători şi uşor enervaţi cînd se supără vreun străin că n-avem toalete ecologice. Nu ne mai lovesc tunurile din bani publici sau deciziile strîmbe din justiţie. Le ştim şi le acceptăm pentru că sînt multe şi, prin urmare, nu ne mai miră. Pentru noi, fantasticele aventuri ale lui Făt-Frumos prin România sînt fapte banale. Genul de poveste care nu se vinde şi care n-o să facă niciodată rating. Singura lui şansă de a ajunge în vîrful audienţelor e să-şi schimbe numele în Prigoană şi să divorţeze de trei ori înainte de cununie. După care, dacă-şi rupe şi-un picior în direct, s-ar putea să ne trezească o măruntă mirare.