Plictisul naţional
S-a întîmplat aşa cum anticipam: scandalul cîinilor fără stăpîn n-a durat nici pînă la parastasul de o săptămînă al japonezului, protestul de la Cathedral Plaza s-a stins ca o lumînare scoasă în ploaie, marele jaf al fregatelor a avut un punct culminant, dar de-atunci pluteşte în uitare, inundaţiile au devenit fapt curent şi intră în jurnale la capitolul diverse, ne obişnuim şi cu aviara - apropo, mai ştie cineva ceva despre înfricoşătorul virus care îngrozea naţiunea acum cîteva săptămîni? -, ne obişnuim şi cu atacurile directe preşedinte-premier, şi cu piaţa liberă a subiectelor pentru bacalaureat, o să treacă foarte repede şi scandalul retragerii trupelor din Irak... Am mai scris în acest colţ de pagină despre nenorocitul obicei românesc de a bifa teme şi probleme, de a le lansa spre dezbatere la nivel naţional şi de a le omorî apoi brusc, aşa cum aruncă ţîncii jucăriile stricate. Adevărul este că ne plictisim. Un amic neamţ îmi povestea cîndva despre extraordinara longevitate a unor show-uri de televiziune. "Uite, mi-a spus el într-o zi, la noi sînt mai bine de cincisprezece ani de cînd ne uităm la Vrei să fii miliardar?!" Am bufnit în rîs şi i-am explicat cum bunul meu amic Virgil Ianţu n-a reuşit să ţină mai mult de două-trei sezoane varianta românească a aceluiaşi program TV. Şi nu din vina lui. Noi, românii, n-avem stare să privim ani la rînd o emisiune TV. Excepţiile, foarte puţine la număr, sînt din categoria spectacolelor de televiziune cu lacrimi, dragoste şi durere. Telenovelistice, aşadar. Iar la telenovele, recunosc, avem deja antrenament de heavy-viewers. Prin analogie, la fel se întîmplă şi cu subiectele majore din dezbaterea publică. Obişnuiţi să trăim într-o ţară în care e la modă combinaţia "ziua şi scandalul", n-avem stare să disecăm întîmplările cotidiene, să cerem analize serioase, implicarea autorităţilor etc. Citim, comentăm şi urmărim subiectele cît sînt pe prima pagină. Şi, cum rareori se întîmplă să vezi în România o campanie de presă pro sau contra ceva, campanie care să dureze măcar o săptămînă, rezultă, prin ricoşeu, că şi atenţia publicului stă trează în legătură cu un subiect doar cîtă vreme nu vine altul peste el. Exemplul cel mai recent: premierul vorbeşte despre retragerea trupelor din Irak şi apoi, brusc, după un scandal cît casa, tema moare subit, dar apare alta, lansată de preşedinte de astă-dată, a unirii României cu Republica Moldova. Neseriozitate? Inconsecvenţă? Incapacitate de a începe şi a termina lucruri? Putem să-i spunem oricum. Fenomenul există, e foarte românesc şi, prin el, trebuie analizate toate eşecurile majore ale ultimilor ani. Nu degeaba zicala "nu lăsa pe mîine ce poţi face azi" s-a schimbat în România anilor din urmă căpătînd un adagiu hilar, însă foarte potrivit stării de fapt în care trăim azi: "nu lăsa pe mîine ce poţi face azi, lasă pe poimîine!", zic, mai nou, românii. Şi e unul dintre puţinele lucruri pe care aşa cum le zicem, aşa le şi facem.
