Pasionaţii de pe Dîmboviţa
În aerul greu al zilei de august, pescarul stă concentrat pe malul Dîmboviţei, la doi paşi de Podul Grozăveşti. "Ion Cîmpeanu, fost economist, pensionar umilit şi pescar amator" - se prezintă bărbatul de vreo 60 de ani de pe malul gîrlei, îmbrăcat cu pantaloni la dungă asortaţi cu bluza cafenie. El face parte din acea categorie de pescari pe care nu o să-i găseşti pe vreun forum specializat, nu o să-i vezi înscrişi în asociaţii de profil. De la ei nu o să auzi poveşti fantastice cu peşti uriaşi care rup lanseta, cel mult despre caraşi de două kile sau "trecuţi de palmă", cum zic pescarii. Stă pe un scăunel pliant şi priveşte atent cele două undiţe. Supărarea domnului Ion n-are margini, căci îi e din ce în ce mai greu să-şi împace pasiunea din tinereţe. Pentru că la bălţile la care mai mergea în timpul liber, acum 15 ani, taxa ajunge astăzi şi la 30 de milioane pe an, pe care cum să le plătească din pensia de 3 milione jumate?; pentru că nu mai există transport preorăşenesc pe care avea abonament, acum microbuzele pînă la barajul Mihăileşti, de exemplu, i-ar seca buzunarul cu 120.000 săptămînal; pentru că acum îi tulbură apele "urîtăniile aste" - zice supărat arătînd doi copii ai străzii care se bălăceau chiar între cîrligele lui. Domnul Ion vine din Şoseaua Giurgiului la pescuit pe malul Dîmboviţei, de cîte ori îl lasă boala şi treburile casei: "Uneori şi de trei ori pe săptămînă, iar nevasta nu se supără, baiul e că nu-i duc peşte de ajuns" - glumeşte cu amărăciune bătrînul. Azi nu a prins mare lucru, cinci peştişori cărora le va da drumul la plecare că nici de-o saramură nu-i ajung. Altădată putea să suplinească două-trei mese cu peştele prins prin bălţile de la marginea Bucureştiului, acum aşteaptă sărbătorile să vadă carne sau peşte pe masă. Nu pregetă să le tragă nişte înjurături "capitaliştilor nenorociţi", "jigodiilor" care l-au privat de această plăcere la bătrîneţe, cumpărînd apele şi cerînd preţuri uluitoare pentru o zi de pescuit: "Atîta bucurie aveam şi eu ca pensionar." Dacă ar avea bani suficienţi, nea Ion ar pleca pe Dunăre, în Deltă. Acolo n-ar mai avea de îndurat zgomotul maşinilor, praful, mitocănia; pînă şi pişcăturile ţînţarilor le-ar suporta fericit. Lostriţa de Dîmboviţa Nea Marian aşteaptă şi el lîngă lansete, la 100 m mai încolo, o pradă de soi. E echipat pentru pescuit cum se cuvine: pălărie de paie, vestă, rucsac cu scule, scăunel. Plus, răbdare şi tutun. De mic i se trage patima asta: "Mergeam cu tata pe Străuleşti, pe Colentina şi prindeam peşte, nu glumă". Zice că în Dîmboviţa se prind băloşi, caraşi, roşioară, lostriţă. Cum adică? "Ei, nu chiar lostriţă, i se spune regină pe aici şi se mai agaţă din cînd în cînd." Ieri a fost o zi bună, două kilograme de roşioară plus ceva săbioare. Noaptea nu dă la peşte că îi e frică de aurolaci, a auzit de pescari bătuţi cărora li s-au furat şi sculele, pe-aici. La iarnă se gîndeşte cu groază, căci nu mai dă la copcă de cînd a crăpat gheaţa sub picioarele lui şi a văzut cum un alt pescar a dispărut sub apă chiar lîngă el. "L-au găsit primăvara la dig" - spune nea Marian. Firul zvîcneşte scurt, după care rămîne încremenit. Pescarul smuceşte expert şi învîrte mulineta pînă iese la suprafaţă un peşte galben pe burtă, de vreo 12 cm. Îi scoate cîrligul cu o pensetă, căci s-a prins rău, şi azvîrle prada în punga cu încă vreo cinci peşti pestriţi: roşioare, bibani - îi arată pe fiecare. Pentru o clipă, pentru nea Marian, blocurile s-au transformat în tufişuri sălbatice, maşinile - în vietăţi nedomesticite şi asfaltul topit în mlaştina Deltei - paradisul pescarilor exilaţi la oraş. De la vioară la undiţă "Din două motive pescuiesc: de distracţie şi ca să umplu timpul" - spune graseiat pescarul cu mustăcioară de lîngă cascada din amonte de Podul Grozăveşti. Are mîini fine şi o dibăcie rară în felul de a mînui undiţa, aşa că în răstimp de douăzeci de minute a prins trei roşioare răsărite. Dobrescu este profesor de vioară la Conservator şi pescuieşte de patruzeci şi cinci de ani în apele tulburi ale Dîmboviţei. "Nu prind peşte de foame" - clarifică de la început şi completează că nu ai cum să te pui cu această pasiune care nu se învaţă şi nu se predă, nici vorbă să forţezi pe cineva să o descopere dacă n-are chemare. "Vioara şi pescuitul nu se împacă în nici un fel, fiecare cu treaba ei" - precizează, trăgîndu-şi şapca de camuflaj pe ochi, să nu-l bată soarele. Ca dovadă, în timpul Festivalului "George Enescu" nu va mai călca pe malul Dîmboviţei din lipsă de timp. Şi pentru că atunci trebuie să se dedice celeilalte pasiuni ale sale - vioara. Filosofia pescuitului citadin Noua generaţie de pescari de Dîmboviţa e şi ea pusă la punct cu filosofia pescarului: "Nu contează prinsu', important e să vezi pluta aia că se mişcă. Pescuitul e o evadare" - zice Nicolae Voicilă, un tînăr de vreo 35 de ani, pregătit, la rîndul său, cum se cuvine pentru pescuit. E încîntat că poate veni aici în natură, liniştit, să pescuiască. Care natură, ce linişte? Dar maşinile, fumul, zgomotul? Nu-l deranjează, are ochii pironiţi mai tot timpul în apa verzuie, la capătul undiţei. Evadează. Nicolae povesteşte înflăcărat că pescuitul pe Dîmboviţa îşi are rostul lui. Pe la prînz, de exemplu, nu prea se prinde nimic, la fel şi dacă scade apa cînd "se umblă la baraj". În zonele diferite ale Splaiului se prind peşti diferiţi şi în cantităţi diferite. Avantajul e că găseşti tot anul ceva de prins. Voicilă a ales să pescuiască mai aproape de Regie, căci e lîngă staţia de tramvai şi ajunge numaidecît acasă. Dacă e legală sau nu problema? "De cînd pescuiesc aici, n-am văzut pe nimeni, poliţist adică, să zică ŤNu mai pescuiţi!», că nu mai pescuiam. Dar aşa..." - ridică din umeri satisfăcut. De mîncat, mănîncă peştele prins, căci se bazează pe un silogism imbatabil: dacă era poluare sau vreo substanţă dubioasă, mureau toţi peştii şi nu mai avea ce să prindă, deci nici ce să mănînce: "Ei (n.n. - peştii) ştiu cel mai bine dacă e apa curată sau nu" - rîde cu ochii ţintă la pluta neclintită. Dacă ar fi să aleagă între a se bucura de beneficiile unui calculator nou-nouţ pentru a se relaxa şi a merge la pescuit, Nicolae nici nu stă pe gînduri: "Tot la pescuit, dom'le. E o plăcere". Dedicaţie: Acest text a fost scris înainte ca ploile să umfle Dîmboviţa şi lacurile Capitalei, cînd pescarii abia aşteptau sîmbăta şi duminica pentru a-şi întinde undiţele peste apele uleioase ale oraşului. Îi aştept să răsară iar ca ciupercile după ploaie.
