Paraziţii

Metroul parizian, cîndva, pe la mijlocul zilei. Pe uşa abia deschisă, năvăleşte un cuplu bizar, înghesuindu-se în compartiment înaintea celor care vor să coboare. N-au mai mult de paisprezece ani. Ea, slabă şi ascuţită la faţă ca o lamă de ras, el - cu un cap mai înalt, la fel de slab, dar înfofolit într-o geacă de puf care-l face să arate ceva mai solid. Amîndoi au o privire tulbure şi trag de nas ca la o răceală zdravănă. - Program muzical, bă, nasoilor! Mai întîi mi se pare că n-aud bine, apoi îmi dau seama că, ei da, chiar vorbesc româneşte şi, prin urmare, e vorba chiar de români! Sînt lîngă ei. În timp ce puştoaica mă înghionteşte şi mă înjură printre dinţi să-i fac loc să treacă, îmi îndes, cu un gest reflex, şapca peste urechi şi cobor privirea în pămînt. Atunci văd dispozitivul: un cărucior pe două roţi, cu un acumulator de maşină, peste care e aşezat un amplificator compact, deasupra căruia stă lipit, Dumnezeu ştie cum, un walkman. În cîteva secunde, întregul compartiment e bombardat cu decibeli. Din boxă se aude negativul unei piese Paraziţii featuring Viţa de Vie şi fata începe imediat să îndruge o litanie ciudată, în care amestecă de toate: cuvinte franţuzeşti şi româneşti, înjurături şi strigăte care ţin loc de refren. După prima interpretare, sînt cîteva secunde de pauză între melodii. Un călător cu simţul umorului rosteşte un bravo anemic şi alţi cîţiva pufnesc în rîs. Puştoaica îi înjură vîrtos, blambecul de lîngă ea o încurajează, cu privirea lui tulbure, să nu se lase intimidată şi apasă din nou butoanele walkman-ului. Altă melodie, aceeaşi porcărie. La următoarea staţie, se uită în jur, aşteptînd pomana. Nimic. Ies la fel cum au intrat, gonind spre următorul vagon. Cînd se închid uşile, o doamnă din apropiere îi spune domnului aşezat lîngă ea ceva despre români. De rău, bănuiesc, dar mi-am înfundat şapca pe urechi şi nu prind decît frînturi din conversaţie. Şi, la urma urmelor, mă simt prea stingherit ca să vreau să aud. Restaurantul Léon, undeva pe Saint-Germain. Beau un pahar cu vin, uitîndu-mă la trecătorii care defilează prin faţa vitrinei de sticlă. E plăcut. Nu fumez, dar am fost aşezat la o masă din spaţiul rezervat fumătorilor. Cînd am intrat în restaurant, chelnerul s-a uitat la mine şi, cu un gest de atoatecunoscător, m-a etichetat ca fiind fumător. "Vă dă de gol tenul!", mi-a şoptit, în timp ce mă conducea la masă. Era simpatic şi m-a şi luat prin surprindere, aşa că n-am putut să-i stric plăcerea. Fumători să fie! Mai tîrziu, a vrut să afle de unde vin. Cînd i-am spus că nu sînt brazilian, nici măcar italian, ci român, a zîmbit politicos, dar destul de rece, şi a pomenit, evident, ceva despre Hagi. La ieşire, am dat nas în nas, la propriu, cu un cuplu de francezi. Pe el doar l-am călcat puţin, pe ea însă era s-o trîntesc peste un platou cu scoici de la o masă alăturată. Am prins-o în ultima clipă, cerîndu-mi neîncetat scuze. În engleză. Au fost drăguţi şi au zîmbit rapid, curioşi să afle ce turist sînt. - Romanian... S-au luminat brusc, devenind incredibil de amabili. În treizeci de secunde cît a durat dialogul nostru, mi-au explicat, într-o engleză aproximativă, cît de îndrăgostiţi sînt de Italia, de Roma în special. De două-trei ori am vrut să-i corectez, dar tot de atîtea ori m-a fulgerat, ca o năpastă, imaginea cîntăreţilor din metrou şi figura dezamăgită a chelnerului. Aşa că am zîmbit strîmb şi-am rostit, la plecare, un "Ciao!" răsunător şi foarte cîntat, încercînd să mă mint că nu mi-a fost nici o clipă ruşine, ci doar lene să lămuresc o banală confuzie.