Oraşul Victoria, experimente cu oameni

La început au fost aduşi într-un pustiu să doarmă noaptea în barăci şi ziua să muncească pentru construcţia Complexului de fabrici Ucea, cu specific militar. Comuniştii îşi păzeau la acea vreme a anului 1944 muncitorii cu santinele, iar zona o împrejmuiseră ca într-un lagăr. Uzinele Ucea se înalţă în soare, în 1951 iau denumirea de Combinatul chimic "Victoria", iar în jurul său încep să se construiască primele imobile. De atunci şi pînă acum, oraşul Victoria, cel mai mare centru de industrie al României în perioada comunismului, pare să fi rămas încă sub aburii acestui blestem, care i-a întunecat minţile şi nu l-a lăsat să vadă exact realitatea: capitalismul a răzbit pînă aici, la poalele munţilor Făgăraş, doar prin vreo două buticuri cu oglinzi pe pereţi şi masă de biliard în mijloc, un ştrand şi două restaurante. Dar bătrînii care-l mai locuiesc, ce să caute acolo? La şoseaua de centură rînjesc bleg, fără vlagă, blocurile cenuşii ale oraşului. Prima impresie a călătorului se zbate între ideea că aici a fost odată o aşezare, iar oamenii s-au aciuat prin măruntaiele munţilor tăioşi din faţă, şi aceea că timpul a încremenit aici într-o linişte de dinainte de 1989. Maşina înaintează, nimeni nu taie calea străzilor pe care le înveţi din ochi după o raită. Linişte. Şi un soare dogoritor, ţîşnit din creasta Făgăraşului. Pe stradă, un om. Pepiniera industriei chimice Omul este un bătrîn care a lucrat la Combinatul chimic "Victoria". A fost repartizat aici de prin Tîrgovişte, locul de baştină: "Eram la acest combinat 90 de oameni, asta prin 1953. Eu am fost maistru amicist şi am lucrat în domeniul automatizării. Aici, la ŤVictoria», a fost o pepinieră a industriei chimice. De aici au plecat ingineri specializaţi în toată ţara". Vorbeşte rar, corect şi aminteşte de acele timpuri ca de o glorie îngropată. A muncit cot la cot cu colegii lui şi au înălţat prima şcoală din oraş, primul club, primul restaurant. Are voce de documentarist: "Prima fabrică complet automatizată din Ţara Românească s-a făcut la noi. S-a terminat în 1960. Producea din gaz metan, pentru prima dată în lume, metanol (metanolul este folosit pentru obţinerea formaldehidelor, maselor plastice, benzine sintetice şi coloranţi. Este toxic şi poate provoaca orbirea n.r.) de 99,9%, alcool metilic, cu o puritate extraordinar de mare. Au fost şi accidente printre noi, unii şi-au pierdut vederea." Centrul chimic "Victoria" producea pe atunci 16 tone de metanol care era vîndut americanilor cu 36.000 de dolari tona. "Banii, spune dl Silviu , nu îi luam noi, ci ruşii." Apoi, ca şi cum ar fi scăpat ceva îngrozitor, mă priveşte suspicios şi rectifică: "Acum să nu înţelegeţi greşit, eu stimez poporul rus..." Am avut cor, brigadă, secţie de teatru Dictatorul nu le-a deranjat oraşul decît de două ori, o dată însoţit fiind de consoartă, academician doctor inginer în Chimie. Dar atunci cîte nu erau... "toată lumea avea serviciu, iar tinerii aveau locuinţă. Între noi nu erau mari diferenţieri, a fi inginer şi a fi muncitor era acelaşi lucru. Făceam împreună muncă voluntară, patriotică şi culturală. Am avut cor, am avut brigadă, secţie de teatru. Acum s-au desfiinţat toate. Acum, Clubul, fostul Club e la Primărie, l-au luat cu japca de la Combinat şi vor să-l vîndă. Teatru nu mai există, biblioteca a luat-o Primăria, nici nu ştiu unde a dus-o." Bătrînul locuieşte în Victoria de peste 50 de ani. În sfîrşit în Victoria văd trecînd doi băieţi pe biciclete. Pedalează relaxat, lent, parcă să nu se termine oraşul. Pedalează pe lîngă cel mai luxos restaurant de aici, o construcţie imensă, cu pereţii albi, pe care încă mai atîrnă un tablou cît casa, pictat cu Elena şi Nicolae, tăiaţi cu o linie pe care scrie "stop". Apoi urmează nişte scări ca ale unui Palat, şerpuite pînă sus, într-un salon gol, cu colonade albe, ticsit de mese şi oglinzi. Pedalează pe lîngă fast food -ul şcolii, pe geamul căruia scrie de mînă "avem sandviş, gogoşi", trece pe lîngă o construcţie imensă unde odată era Cinematograful, iar pe pereţi mai zace scrijelit un afiş dinainte de Revoluţie - se vede pentru că geamurile sînt sparte şi intră soarele printre crăpături - pedalează pe lîngă un parc cu două bănci goale, cîteva blocuri. De acum trebuie să întoarcă. Metanolul ne mai ţine Dl Gheorghe Păcuraru coboară agale cu soţia spre casă. Au fost la o mică plimbare. S-au cunoscut la combinat, unde au fost aduşi de către comunişti: el din Tulcea, ea din Agnita, un sătuc din împrejurimi. Au locuit în primele blocuri construite în jurul centrului chimic: "Pe strada Eminescu s-au făcut primele blocuri din oraş pentru familişti. Iar acolo unde acum avem Primăria sînt două blocuri de familişti, unde ne-am mutat şi noi". Au lucrat la combinat din 1950, cînd s-a pornit instalaţia de oxigen. "Combinatul a mers foarte bine, lumea era foarte mulţumită. Era bine atunci pentru că ne-a dat şi casă, şi de lucru. Salariile erau măricele pentru că lucram în risc de gradul 0." Dacă atunci toţi locuitorii lucrau la combinat, acum doar 1.000 mai aduc bani în familie: "Metanolul acesta, care a mai rămas, ne mai ţine. În rest, aici este mare sărăcie. Nu se întîmplă nimic". După ani de muncă cu înalt grad de risc au o pensie de 4 milioane. Copiii le sînt plecaţi în străinătate, ca ai tuturor. De aceea nu există tineri în Victoria. Cu tot greul, nu se văd locuind în altă parte. Sînt aici de 56 de ani. Domnul primar şi investiţiile "Primaria orasului Victoria anunta că dispune de 768 hectare de pamînt construibil pe care le pune la dispozitia celor interesati sa investeasca in acea zona industriala cu capacitate imensa. Investitorii sînt rugati sa ne contacteze la adresa e-mail: admin@orasul-victoria.info pentru a le pune la dispozitie adresele de contact si numerele de telefon la care pot lua legatura cu administratia abilitata." (site-ul oraşului Victoria) "Ce pot face tinerii aici? Păi, tineretul poate face aici ce doreşte, mai ales pe linie de şcoală. Avem destul de puţini tineri. Unii sînt plecaţi la facultate, iar alţii peste graniţă. Pe linie culturală avem formaţie de dansuri, deci tinerii se pot implica, pot să facă şi teatru, avem o trupă de teatru locală. În timpul liber pot frecventa baza sportivă care este foarte bine pusă la punct. Se numeşte Bază Sportivă Olimpică. Au fost concursuri, dar nu olimpice, oricum, are parametri, lăţime, lungime la bazin, olimpici. Dacă veniţi aici vara, e ca la mare. E singurul ştrand curat şi aranjat din zona Sibiului şi Braşovului. Vin aici din toate zonele: Sibiu, Braşov, Mediaş, Făgăraş, Agnita. E amenajat cu saună, teren de tenis, fotbal, avem teren de volei de nisip. Avem lucruri frumoase din punct de vedere peisagistic... În loc de cinematograf am făcut o Casă de Cultură. Tinerii se pot angaja la o fabrică de metanol cu ulei de rapiţă. Am căutat investitori, au venit, dar oraşul este mai mic şi investitorii caută locuri populate. Mai avem o uzină de armanent, care şi asta este în prag de desfiinţare, dar acum fac un parteneriat cu nişte spanioli, pentru dinamitare de drumuri. Cum ne menţinem? Momentan este fabrica Viromet, specializată în prelucrarea produselor chimice, la care lucrează cea mai mare parte a locuitorilor. Avem unităţi private, chiar am avut o fabrică de mobilă care acum a intrat în faliment, dar recent a fost cumpărată de cineva care vrea să investească, avem şantier, fabrici de pîine, spital, şcoli. Problema este că ei nu lasă o autonomie locală reală, adică primarul să fie primar, nu slugă. M-am chinuit, am făcut toată documentaţia pentru ca Victoria să fie declarat oraş defavorizat, dar nu am primit nici un răspuns. Aş vrea să fac un apel către Guvern să aibă grijă de industria chimică de aici. Din anumite puncte de vedere, da, mi-aş dori o revenire la comunism. Iar motivele nu sînt puţine: grija faţă de om, stabilitatea locului de muncă, progresele care s-au făcut în învăţămînt şi hazardul care-i acum." Dosit de stradă, un cartier în miniatură trăieşte într-o linişte asurzitoare. Ca într-un puzzle foarte bine pus la punct, sînt rînduite toate: şi geamurile pătrate de la blocuri, cîteva rufe pe-un balcon, ghivece cu flori, cîteva Dacii şi muntele din spate, aplecat peste tot. Azi e sărbătoare şi bătrînii s-au adunat pe scări, la atelierul dlui Costea . Ce a fost s-a distrus Dl Cernea are o cizmărie alături şi, cu o gheată în mînă asupra căreia îşi roteşte ochii foarte vioi, explică: "Dezastru, industria e la pămînt. Unele unităţi şi-au redus activitatea, altele au dispărut cu totul. ŤVirometul» ce mai este acum, unde mai sînt angajaţi, în rest... Majoritatea tinerilor au plecat în străinătate, am rămas noi să aşteptăm în fiecare lună dacă mai vine ceva la pensie sau nu. Ăştia mai sîntem aici, care ne vedeţi". Dl Costea stă în pragul atelierului cu mîinile goale. Amfitrion al discuţiei, intervine în pauzele vecinilor, fără să întrerupă ideea celorlalţi sau să acapareze discuţia. Dl Costea spune demn ce are de spus şi, cînd ridică mîna înroşită de acizii de la combinat, parcă tună în munţi. Îl priveşte aprobator pe dl Cernea şi continuă firesc, ca şi cum e acelaşi discurs, înţeleşi fiind cu toţii asupra părţilor pe care să le prezinte: "Ce a fost s-a distrus, în fiecare zi moare cîte un om, aproape în fiecare zi e cîte o înmormîntare. Şi de născut, nu se mai naşte nimeni, de venit înapoi din străinătate, nu mai vine nimeni". Pe scaun, lîngă atelier, un alt bătrîn, dl Mureşan: "Gazele astea pe care le emană fabricile, credeţi că sînt aer de munte? Fiecare dintre noi suferim de cîte ceva la plămîni sau pe piele. Copacii nu mai dau roade din cauza mediului. E ca în pustiu aici..." Învîrtind gheata pe care nu o mai vede, cu toate că se uită insistent la ea, dl Cernea încearcă timid: "Şansa ar fi să creeze forţă de muncă, că-i industrie, că-i agricultură, ce-o fi." După o pauză, dl Costea, cu privirea ţintă, spre munţii înmărmuriţi: "Aicea turism, dacă s-ar face.... Ia uitaţi-vă la muntele Făgăraş!" Şi apoi, măturînd de sub privirile noastre tabloul abia format, se întoarce în timp şi în priviri îi scînteiază steluţe: "Înainte, dacă stăteai o zi să nu te duci la serviciu, erai bolnav". Rînd pe rînd, încep să se înfrupte cu toţii din ceea ce pare a fi rămas singurul colac de salvare: "Păi înainte, dacă nu mergeai o zi la serviciu, erai deprimat". Dl Mureşan: "Plecam cu toţii dimineaţa cu autobuzele de aicea şi erau atîţia salariaţi de nu mai răzbeau autobuzele". Dl Cernea: "Şi cînd începeam cu toţii să vorbim, să rîdem... Iar la combinat trecea ziua ca şi cum n-ar fi fost..." Dl Costea: "Atunci aveam şi noi concedii. Cîteodată biletele la staţiune erau gratuite. Dacă nu mergeam atunci la mare, nu mai vedeam litoralul în viaţa asta". Dl Păcuraru, ca pentru el, cufundat cu totul în imaginea alb-negru a trecutului: "Luam Dacia şi mergeam la Valea Uzului... sau la Borsec. Da, la Borsec. Şi concediile la mare... Era altă viaţă..." Sala de aşteptare În gara Victoria, pitită undeva la marginea oraşului, nu coboară şi nu urcă nimeni. Decît şeful de locomotivă care aduce vagoanele cu materiale chimice pentru "Viromet". Nimic nu ne mai desparte acum de priveliştea munţilor încă înzăpeziţi. Nici blocuri, nici fire de telegraf. În jur, iarbă multă, verde. Construcţia gălbejită din faţa şinelor, pătate cu praf alb, pare să nu fie locuită. O sală de aşteptare în care nu are nimeni ce aştepta. Şi totuşi, la geamul de sus, se mişcă ceva. Este capul unui bărbat tînăr care dă cu var. Lîngă el, răsare un copilaş, cu ochii după musafiri. "Tati, e cineva jos." În sala asta de aşteptare locuieşte o familie de tineri cu un copil. Lăsînd bidineaua jos, bărbatul explică: "Am venit aici după soţia mea. Are lucrare de diplomă pe metanol. Şi a rămas însărcinată. Aşa n-am mai plecat de aici." La marginea oraşului pustiit de acizi şi vlagă, începe ca un rîu cît degetul, viaţa.