Oamenii de la marginea bordurii

Trec pe lîngă noi pe stradă, pe mulţi îi vedem zilnic şi, de multe ori, întoarcem capul, de scîrbă, de milă şi de revoltă. Unii s-au mutat definitiv într-o lume paralelă cu a noastră, iar trupurile lor roiesc haotic prin oraş, goale în interior ca nişte ouă fără conţinut. În alţii mai licăreşte un dram de conştienţă şi poţi purta un dialog aproape normal cu ei. Dar nu pentru multă vreme...

PETman

De oarecare vreme, şi-au făcut apariţia prin Bucureşti nişte vehicule ciudate, care se tîrăsc la marginea carosabilului, ca nişte melci uriaşi. Plase de rafie, pîntecoase, umplute pînă la refuz cu sticle din plastic, sînt cocoţate pe nişte rable de cărucioare şi trase de oameni mărunţi, cocoşaţi, prost îmbrăcaţi, murdari şi bolnavi.

Colectarea deşeurilor din plastic e o nouă sursă de venit, care aduce pîinea pe masă celor mai nevoiaşi dintre români. Sînt „PETmen-ii“ Bucureştiului. I-am botezat astfel pentru că ei trăiesc datorită plasticului strîns de pe străzi. De la depărtare, seamănă şi cu nişte dirijabile sau cocoane de viermi de mătase. Noaptea, unele au cîte o lanternă chioară sau o lampă cu gaz, atîrnate în spate, pentru atenţionarea şoferilor.

Zilnic, PETmen-ii răscolesc tomberoanele, subsolurile blocurilor, merg în zonele cu restaurante şi terase, caută în pubelele din parcuri. Plasticul a devenit, pentru ei, un ideal. O şansă. Găsesc sticle pe stradă – au ce mînca. Nu găsesc – rabdă. Visează PET-uri multe, sticle de bere la trei litri, de apă plată, goale. Mediul înconjurător le este recunoscător, pentru că amărîţii curăţă străzile aşa cum peştii-sanitari strîng murdăriile de pe fundul apei. Între ei şi angajaţii salubrităţii e un război feroce. Dacă trec ăia înaintea lor e jale. Nu mai lasă nimic. Noroc că lumea aruncă, tot aruncă…

Un PETman adevărat simte de la distanţă mirosul plasticului şi, într-o fracţiune de secundă, printr-o mişcare acrobatică de adevărat atlet, reuşeşte să se arunce cu capul în jos într-un tomberon, lăsîndu-şi, pentru siguranţă, un singur picior afară. Apoi, el se extrage singur din tomberon, delicat, folosindu-şi acelaşi membru.

Ziua de lucru a unui PETman începe de cum se crapă zorile. Pînă la prînz, reuşeşte să scoată dopurile cîtorva sute de recipiente, pe care apoi le striveşte şi le balotează în plasa cît o cisternă. Urmează drumul către centrul de colectare. Pentru fiecare kilogram de material plastic, PETman-ul încasează 90 de bani. E mult? E puţin? „Mie-mi ajunge“, zice Gică, PETman de Militari. „Îmi iau o pîine, ceva de băut, o conservă d-aci dă la magazin. Mă dăscurc. Matale n-ai ceva dă plastic pîn maşină? Orice. Fă-ţi pomană!“

Gică e slab şi zice că are TBC. Scuipă mereu ceva roz şi tuşeşte lugubru. Un monstru nevăzut îi roade plămînii pe dinăuntru. Mîinile, prea mari în comparaţie cu trupul pirpiriu, ştiu să adulmece ca nişte cîini plasticul pitit bine printre gunoaie. PETman-Gică are în fiecare deget un nas de căţel, care miroase de la o poştă PET-urile: „Vedeţi deştile astea? E cele mai dăştepte dîn lume. Ele mă ajută să găsesc plasticu’. Are simţu’ PET-tului în ele“, explică Gică, în timp ce-şi pupă fiecare falangă în parte.

Lupta e aprigă. PETmen-ii sînt mulţi în Bucureşti. Îşi scot ochii şi se scuipă pentru un rest de plastic. Se pîndesc unii pe alţii. Aia e zona lui X, cealaltă e zona lui Z. Nu respecţi legea PETmen-ilor? Poţi plăti şi cu viaţa. Ăştia sînt în stare să-şi ia glicemia pe cuţit pentru o sticluţă goală de suc!

PETman-Gică e din Vaslui. Are 34 de ani, dar arată, săracul, de 50. I-au căzut şi dinţii, ochii-s vîrîţi în cap, mîinile îi tremură şi e plin de bube la gură, care sîngerează atunci cînd rîde. Herpes simplex! Pe frunte e plin de cicatrici. A trăit prin orfelinate, a făcut şi niţică şcoală, îi plăcea tare mult să citească poveşti. La 16 ani, a venit la Bucureşti. Cîte n-a îndurat el! În viaţa lui chinuită e şi o femeie. Fireşte, o PETwoman. O iubeşte de nu mai poate! Amîndoi au locuit numai în case din carton sau ghene de bloc. „Nina mai mătură pă la blocuri sau îi ajută p-ăia dîn piaţă“, zice PETman. „Iarna e greu. Vara mai merge. Cîteodată, cînd mi-e rău, se duce ea în locu’ meu la strîns dă plastic. Da’ ea nu ştie unde să caute, aşa ca mine. N-are simţu’ PET-ului!“

Gică e un adevărat talent la găsirea sticlelor din plastic. Cu ochii închişi le dibuieşte. „Totu’ vine dă la deşte“, zice expert. „Acolo e localizat talentu’ meu! Ştiu dă la depărtare dacă într-un tomberon găsesc PET-uri. Pun pariu pă 10 lei.“

Şi odată îl văd că se afundă, bîldîbîc, în gunoaiele dintr-o ladă pusă la marginea trotuarului. Intră în resturile menajere ca-n apă, dă din mîini, înoată, scotoceşte, rîcîie cu ghearele printre pamperşi, coji de cartofi, hîrtii şi tot felul de mizerii. Bagă capul. Dispare. Din Gică se mai vede doar un crac. Containerul cu împuţiciuni e gata să-l înghită. Cască o gură mare şi începe să-l mestece lacom pe bietul PETman. Dar nu! Meseriaşul e mai tare. Victorie! Iese viu şi nevătămat. Plin de jeg pe faţă şi pe piept, dar cu două sticle de Cola la jumătate. „Ţi-am zis?! Iete-le! Scoate banii! Am cîştigat pariu’!“

Îi dau 10 lei şi ne despărţim. PETman-Gică e fericit. Se îndepărtează încet, încet. Şi, de la depărtare, nu-mi dau seama bine dacă vine sau pleacă…

Matematica străzii

„Bă, boule, radical din 121 e unşpe, băăă, dă cîte ori să-ţi mai explic, că mă-nnebuneşti? Ia creionu’ şi scrie!“
Un bărbos plin de jeg, dar cu sclipiri de inteligenţă în priviri stă pe o grămadă de lemne şi dăscăleşte o mînă de aurolaci cu pungile lipite de gură. Boturile lor sînt argintii de parcă s-ar fi dat cu fard de pleoape. Nu e o lecţie obişnuită de matematică. „Profesorul“ se plimbă printre ei. Pare beat. Ţine în mîini culegerea de probleme a lui Grigore Gheba, ruptă, cu foile ferfeniţă. Cu ea îi mai păleşte, din cînd în cînd, pe „loaze“ în moalele capului. „Elevii“ lui, copii ai străzii între 6 şi 14 ani, ameţiţi de aurolac şi de foame, se chinuie să înţeleagă radicalii. La ce le-or folosi?

Bărbatul a fost cam recalcitrant la început şi puţin i-a lipsit să-mi cîrpească şi mie una cu Gheba peste ceafă. Dar după ce-a primit cadou ţigări şi o jumate de rachiu, s-a îmblînzit ca un miel. Povestea lui? Film, nu alta! Recunoaşte că băutura l-a adus în halul în care este. Are 60 de ani. Cel puţin aşa crede. Fără casă, fără buletin, fără nimic. De 12 ani e pe străzi.

„Io-s de fel din Brăila, de la Panait Istrati. Mi-a plăcut matematica de mic, dom’le. A fost prima mea iubire, prima mea amantă. Am intrat la facultate imediat după liceu. Noaptea, colegii mei de cameră, că stăteam la cămin, făceau prostii pe sub pătură, dar eu aveam la piept cartea de matematică. Apoi m-am îndrăgostit de Mara. Aaaaah, Mara, Mara! Era în anul II la Limbi Străine, făcea engleză şi italiană. Frumoasă ca o zînă! Din cauza ei mi-am distrus viaţa. Tot universul mi l-a întors pe dos. Şi ştii de ce? Am găsit-o într-o zi cu un coleg d-al meu de cameră, dom’le, în patu’ meu. În cearşafurile mele, trimise de mămica, spălate şi apretate de mîinile ei! Atunci, mi-au venit toţi dracii! Ce cauţi, fă, curvo, în aşternutu’ meu? În patu’ în care ai fost aseară cu mine? Şi jap, jap!, i-am tras două peste gură. Pe Gică l-am bătut măr, i-am spart şi arcada. A fost mare scandal, au vrut să mă exmatriculeze, făceam ca un nebun. Se prăbuşise lumea peste mine. Apoi m-am luat de băutură.“

În timp ce povesteşte, trage vîrtos din rachiu şi fumează lacom, muşcînd cu dinţii din ţigară. Scuipă elegant într-o parte, peste ţestele unor puşti sărmani, duşi cu mintea pe alte planete. Se aude o ambulanţă cum zbiară. Cineva e la necaz.

„Auzi, doamnă, stai să-ţi mai zic. Nu m-au exmatriculat, m-au iertat, da’ m-au mutat la alt cămin. Cînd mi-am dat lucrarea de licenţă, eram niţel beat. Nu ştiu cum am luat examenele, da’ le-am luat. Am devenit profesor de matematică.“

Mîinile care îi tremurau la început, ca lovite de Parkinson, încep să se calmeze uşor. Ochii i se îneacă în ape tulburi, în care plutesc ecuaţii de gradul 3 şi tangente de x.

Dom’ profesor mai zice că a fost şi însurat, la un moment dat, a avut şi-un copil, a predat şi la o şcoală generală din Braşov. Sătulă de scandal, de un pat gol, de matematică şi de alcool, soţia a divorţat. Casa i-a revenit ei şi copilului. N-au mai vrut să ştie de el. Era o ruşine. Şi bărbatul a ajuns pe drumuri. De atunci, dom’ profesor s-a prăbuşit definitiv. A plecat din oraşul de sub Tîmpa şi s-a aciuat în Bucureşti. Are o soră în cartierul Militari, căreia îi mai cere bani, dar rar, să nu-l prindă cumnatu-său, că-i rupe ţurloaiele. „Al dracu’ de mitocan, eu l-am făcut om şi acum mi-a interzis să calc în casa soră-mii. Cînd a venit în Bucureşti, taman din Rădăuţi, a stat trei zile cu gura căscată. Nu mai văzuse oameni încălţaţi cu pantofi, decît în filme, la Casa de Cultură.“

Beţia e o stare de spirit pentru el. Cînd i se înmoaie picioarele, adoarme pe unde nimereşte. Nu-l mai interesează nimic. Acum, după atîţia ani, rîde cînd îşi aduce aminte de trecut. Pare fericit, aşa, printre aurolaci. Nici nu vrea altceva. Perna lui e… culegerea de probleme a lui Gheba, la care ţine ca la o icoană.

Cică, într-o zi, au venit nişte reprezentanţi ai unui ONG şi i-au adus de mîncare şi haine. I-a fost ruşine să le spună că el a lucrat în învăţămînt. „Nu vreau mila nimănui. Că nu e nimeni vinovat din cauză că eu sînt aşa cum sînt. Mă descurc. Mănînc din cînd în cînd şi mă chinui să-i învăţ p-ăştia să facă socoteli, că nu merg la şcoală. Deh, obişnuinţa!“

Omul e bucuros că s-a împrietenit cu aurolacii. Ei îi mai ţin de urît. Unii habar n-aveau să scrie. Tot el i-a învăţat, între două sticle de otravă şi un chiştoc de ţigară găsit pe jos. Copiii sînt fericiţi că reuşesc să silabisească reclamele de pe bulevard şi că pot face socoteli. „Doamnă, io ştiu încă toate fomulele, după atîţia ani. Poţi să mă verifici. Ia zi, îţi aminteşti care e produsul sumei prin diferenţă? (a + b) ( a – b ) = a? – b?. Sau pătratul unui binom, adică (a + b)? = a? + 2ab + b?. Ce zici? Am memorie? Aaam!“ Şi gîl, gîl, gîl, mai trage o înghiţitură de alcool.

Binoame? Algebră? Întotdeauna mi-a fost groază de ele, dar acum îmi sînt simpatice. Datorită lui.
Plec. Şi tristă, şi buimacă. Îl privesc de la depărtare. Profesorul stă în mijlocul copiilor şi mîrîie ceva. Apoi, cu un glas teatral, zice:
– Ia să-mi spună mie acu’, cine ştie cît e radical din 625, că-i dau o ţigară bună.
Şi dintr-odată începe să plouă... 

Dana Fodor Mateescu este jurnalistă.