O doamnă a Brăilei de altădată
Există oameni de care te desparţi cu zîmbetul pe buze şi cu dorinţa de a-i revedea. Deşi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vîrstă“ sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tînăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este în continuare dornică de călătorii.
S-a născut în Brăila, într-o familie armeano-română, la începutul veacului ce tocmai a apus. În 1927, Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave“ de diferite seminţii într-o unitate şi o armonie desăvîrşită.
Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mîndru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea de asemenea deosebite abilităţi în ale negustoriei, dar era şi un bun diplomat, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pîine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.
„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pîinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din cîştigul adus de cele două brutării alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere cîte o casă fiecărui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea «armeanului risipitor», cum îl numea bunica pe tata. Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie, spunea tata, şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămîne în suflet şi în minte!“ Doamna Ursan oftează abia perceptibil, memoria tatălui pare să o stăpînească şi să o tulbure totodată. Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent, putea, de exemplu să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea erau mulţi oameni, nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români care îi solicitau sprijinul financiar şi moral.
Dar cel mai mult îşi iubea copiii. Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, trecea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune. Uneori, aceştia se ghiftuiau cu dulciuri iar la masă, fireşte, nu mai aveau poftă de mîncare. Tatăl lor, orfan de mic, suferise de foame şi sărăcie, tocmai de aceea nu suporta asemenea mofturi. Într-o zi s-a mîniat atît de tare că, le-a luat copiilor farfuriile din faţă şi i-a spus soţiei sale ceva în turceşte, ca ei să nu înţeleagă. „Să vină Gheorghe, să aducă pîinea!“ a spus domnul Vasoian cu voce gravă. Vine vizitiul Gheorghe cu pîinea caldă, domnul Vasoian o ia, o rupe şi scoate din ea miezul, frămîntîndu-l între palme şi făcînd nişte găluşte, le aşază pe farfurii. „Petruş, ce e asta?“, îl întreabă pe băiatul cel mare. „Ce să fie, tăticule, miez de pîine.“ „Nu!“, a tunat tatăl. „Uitaţi-vă bine la mine! Pîine este coaja, miezul este carne. Aţi înţeles? Acum mîncaţi tot din farfurii!“ Şi aşa au mîncat copiii toate cocoloaşele de pîine caldă. „Eu, la 12 ani, cît ai tu, Petruş, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăseseră mama şi sora mea mai mare. Mama îşi smulgea părul din cap, ţipînd după Hatun, sora mea de 3 ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Cînd am ieşit, în curte, în faţa casei, sora mamei mele zăcea moartă, strîngînd în braţe trupul fără viaţă al pruncului ei. Peste tot în jur numai morţi. Deodată, un bătrîn m-a tras lîngă el, printre morţi, spunîndu-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Cînd pericolul a trecut şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea. Odată cu mama mea.“ Atunci a fost singura dată cînd domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre propria lui copilărie.
Masacrul armenilor, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, estimat la peste un milion cinci sute de victime, în cele două genociduri înfăptuite de Imperiul Otoman, reprezintă una dintre cele mai cumplite şi nemiloase represiuni care au existat vreodată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş îşi comemorează şi îşi plîng strămoşii.
Poveşti din portul Brăilei
Poate copilăria Valeriei a fost ca o revanşă faţă de cumplitele încercări prin care a trecut tatăl ei. Primii ani din viaţă au purtat culorile vii şi larma portului care o fascina prin forfota aceea neobosită. Acolo vedea oameni de toate felurile şi de toate rasele, auzea toate limbile pămîntului şi afla despre cele mai stranii ţări şi locuri din lumea largă. Acolo îşi găsea Valeria refugiul. Îngrijoraţi de escapadele ei, părinţii l-au însărcinat pe vizitiul Gheorghe să o supravegheze. Astfel s-a hotărît ca dimineţile Valeria să meargă cu Gheorghe în port, să distribuie pîinea. Tare mult îi plăcea Valeriei să-i privească pe hamalii care nu mai pridideau cu încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Din „burţile“ navelor, ei scoteau fel de fel de minunăţii, fructe exotice, mirodenii, cafea, peşte oceanic. Bieţii hamali descărcau din vagoane şi cărau în spinare către vapoare zeci de saci grei cu grîu, de cîte 100 de kilograme. Uneori, dacă avea norocul să scape de nea’ Gheorghe, Valeria îi urmărea şi după „încheierea programului“, cînd hamalii îşi tîrau paşii către tavernele mărginaşe. Zăceau acolo pînă cînd veneau după ei nevestele şi îi mînau spre casă. Către seară, prin mahalalele Brăilei, unde locuiau hamalii şi muncitorii portului, se auzea muzica stridentă de tamburine şi tobe care anunţa trecerea ursarului. Atunci, femeile întindeau afară, în faţa porţii, cîte o scoarţă iar hamalul, dezbrăcat pînă la brîu, ieşea din casă şi se întindea pentru a-şi primi leacul durerilor lombare. Ţiganul zornăia tamburina iar ursul, special dresat, se urca încet pe spinarea omului şi-l călca pentru a-i „aşeza şalele la loc“. „Joacă, joacă, Moş Martine, / Că-ţi dau pîine cu măsline“, îl acompaniau nevestele.
Saloanele de altădată
Au trecut aşa, încet, pe furiş, anii aceia frumoşi, lipsiţi de griji, şi domnişoara Valeria s-a înscris la liceu. După-amiezile ieşea cu colegele pe strada Regală, unde se plimba protipendada Brăilei. Se uitau cu admiraţie la cucoanele gătite cu cele mai moderne straie, aduse de la marile case de modă din Paris, răspîndind în jur cele mai alese parfumuri. În centrul oraşului, pe străzile principale erau înşirate cele mai luxoase restaurante şi cafenele, unde negustorii discutau despre afaceri, sorbind cafeaua turcească la nisip, „Marghiloman“.
Domnişoara Valeria a fost una dintre elevele privilegiate – a reuşit să vadă spectacolele de teatru de revistă ale lui Constantin Tănase şi a ascultat muzica de operetă cîntată de maestrul Ion Dacian şi trupa celebrului Teatru Alhambra, actualul Teatru de Operetă din Bucureşti. În acea perioadă, elevilor, chiar şi din cursurile superioare de liceu, nu le era permis să meargă la asemenea spectacole şi mai ales la film. Însă domnul Vasoian era mai nonconformist şi îşi lua copiii la spectacole.
La cinematograful Passalacqua a văzut Valeria filmele de top din anii ’40 cu Greta Garbo, Humphrey Bogart sau Laurence Olivier. În pauze, cînd se schimbau rolele de film, în sala de cinema intrau profesoarele şi controlau, cu vigilenţa unor gardieni, ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo vreun elev.
Mergeau foarte des la Teatrul Rally, unde veneau trupe prestigioase de teatru din marile capitale ale lumii, dar şi din ţară. „Cultura era una dintre valorile esenţiale în educaţia unui tînăr. Nu exista casă de boier în Brăila fără pian!“
Pîinea suferinţei
A venit apoi războiul, cu ororile lui, foametea şi apoi comunismul. Viaţa oraşului s-a schimbat, iar soarta Valeriei Ursan a căpătat alte nuanţe. Vechea boierime era acum asuprită, iar proprietăţile negustorilor au trecut în posesia statului. După naţionalizare, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile, alţii s-au sinucis, iar alţii au înnebunit. Numai domnul Vasoian le zîmbea ironic comuniştilor, bucurîndu-se că lui nu aveau ce să-i ia. Poate că armeanul „îşi risipise“ banii cu mai multă înţelepciune, în educaţia copiilor săi, ajutîndu-i pe cei săraci şi orfani, trăise bine şi fără grijile proprietăţilor imobiliare.
Valeria s-a trezit într-o lume străină, într-o lume ciudată în care valorile fuseseră răsturnate peste noapte. Cele două brutării erau trecute pe numele mamei sale, căci domnul Vasoian, nefiind cetăţean român, nu avea dreptul să deţină afaceri în ţară. Cînd s-au desfiinţat firmele şi brutăriile, doamna Vasoian a continuat să facă pîine. Noaptea o cocea şi pînă dimineaţa o dădea pe toată. Cineva a turnat-o şi doamna Vasoian a fost arestată. A fost judecată în pripă şi condamnată la doi ani de închisoare pentru „sabotarea statului“. Iniţial a fost închisă la penitenciarul din Brăila, unde zilele nu i-au fost atît de grele datorită gardienilor care o cunoşteau de ani buni. După o perioadă, Valeria a aflat că mama ei fusese dusă la una dintre cele mai cumplite puşcării ale României, la Mislea.
Atunci, Valeria Ursan a pus într-o valijoară cîteva haine şi a plecat să-şi viziteze mama. A coborît din tren la Cîmpina şi a mers cei 9 kilometri pe jos, pînă în comună. S-a oprit la brutărie şi a cumpărat două pîini mari, rotunde, pe care le-a aşezat cu grijă peste pulovere, în valiză. Ce ironie a sorţii... mama ei, care făcea puşcărie pentru pîine, primea un asemenea dar. După ore de aşteptare, Valeria a obţinut cu greu aprobarea la o întrevedere. A fost băgată într-o cameră mică, ca o cuşcă, cu un grilaj ce tăia încăperea în două. Femeia gardian care le supraveghea a anunţat sec: „Aveţi 10 minute!“. Valeria o revedea pe mama ei, care după numai cîteva luni era de nerecunoscut. „Uite, mamă, ţi-am adus un pulover că e frig afară. Cînd mă uit, ea nu se uita la mine, se apucase cu mîinile de zăbrele şi tremura toată. Îi urmăresc privirea: se uita la pîine. Cu voce întretăiată i-a spus gardianului: «Daţi-i voie să-mi dea pîinea aceea.»“
Doamna Ursan s-a adîncit în tăcere. Totuşi, numai pentru cîteva clipe, de parcă tristeţea şi melancolia nu ar putea rezista în preajma ei.
Am închis încet poarta, am zîmbit şi am lăsat în urmă lumea doamnei Ursan, o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi generozitate, o lume veselă în care speranţa avea mai mult loc, o lume a Brăilei de odinioară.
Nataşa Galche este jurnalistă.
