Noua politică a Iranului - "flexibilitatea eroică" - interviu cu Mostafa DOLATYAR
Adunarea Generală a ONU a înregistrat un moment istoric – primul contact direct între SUA şi Iran, după zeci de ani fără relaţii diplomatice. Teheranul, prin preşedintele Hassan Rouhani şi ministrul de externe Mohammad Javad Zarif, s-a întrecut în semnale de deschidere şi dialog. „Iranul este pregătit să negocieze pe orice subiect cu Statele Unite, iar preşedintele Rouhani are mandat de la întregul sistem de la Teheran să discute cu partea americană“, a declarat Mostafa Dolatyar, directorul Institutului pentru Studii Politice şi Internaţionale de la Teheran.
Preşedintele Rouhani pare adeptul diplomaţiei, inclusiv în relaţia cu Statele Unite, dar în ce măsură este această direcţie adoptată şi de restul instituţiilor iraniene?
Alegerile prezidenţiale din Iran au fost foarte reprezentative, foarte cuprinzătoare. Întreaga societate iraniană, prin alegeri, susţine această abordare a preşedintelui Rouhani, nu doar o parte a societăţii sau o parte a instituţiilor iraniene. Şi liderul suprem, ayatollahul Khamenei, a susţinut această direcţie încă de la începutul actualului guvern şi chiar a spus că acest guvern este suficient de curajos şi de sigur ca să arate flexibilitate şi să abordeze diferenţele de opinie ale Iranului faţă de alţii.
Pentru că l-aţi menţionat pe ayatollahul Khamenei – recent, liderul suprem a menţionat, în legătură cu felul în care trebuie să arate politica externă a Iranului, expresia „flexibilitate eroică“, o expresie argumentată inclusiv din punct de vedere teologic. Puteţi explica ce înseamnă această „flexibilitate eroică“?
Expresia sa „flexibilitate eroică“ are o bază religioasă. În istoria noastră ca musulmani, imamii, în diverse situaţii, au avut abordări diverse pentru rezolvarea dificultăţilor pentru comunitatea islamică. Uneori, acele probleme nu puteau fi tratate flexibil, aşa că era nevoie chiar de sacrificiul suprem. În alte situaţii, imamii au înţeles că pot rezolva dificultăţile dacă dau dovadă de flexibilitate în interesul comunităţii, respectînd interesele vitale ale naţiunii. Deci, referirea ayatollahului Ali Khamenei la „flexibilitatea eroică“ are şi o bază istorică. Sensul acestei expresii este că nu trebuie uitat interesul vital naţional, nici valorile proprii şi nici principiile, dar, în acelaşi timp, e nevoie de flexibilitate pentru a rezolva problemele şi conflictele.
Care sînt limitele acestei flexibilităţi?
Limitele sînt anumite principii şi valori. De exemplu, trebuie asigurat respectul pentru naţiunea iraniană. O altă limită presupune ca şi cealaltă parte să arate flexibilitate; altfel, numai disponibilitatea unei părţi nu duce niciunde. Flexibilitatea, cooperarea, interacţiunea – pentru toate acestea este nevoie de ambele părţi. Dacă numai o parte arată respect, iar cealaltă nu, nu se obţin rezultate. Acestea sînt principiile care reprezintă limitele flexibilităţii iraniene; în rest, totul poate fi negociat.
Cum a fost primită, în Iran, declaraţia preşedintelui american Barack Obama, potrivit căreia Iranul are dreptul la energie nucleară, în scopuri civile?
În fapt, acesta a fost primul pas care recunoaşte dreptul legitim al Iranului la energie nucleară, în concordanţă cu obligaţiile noastre ca stat semnatar al Acordului de Neproliferare Nucleară. Pînă acum, SUA au negat cu totul acest drept al Iranului. Declaraţia preşedintelui Obama este un prim pas şi un semnal bun. În Iran, acest gest a fost văzut ca o abordare constructivă, dar rămîne să vedem ce se va întîmpla în practică.
Sînt voci care spun că această deschidere a Iranului la dialog este ori doar o tehnică de a cîştiga timp, ori, dacă este sinceră, oricum nu ar fi împărtăşită de întregul complex de instituţii iraniene...
E clar că occidentalii nu pot înţelege cum funcţionează construcţia instituţională a Iranului, nici mecanismele prin care se iau decizii. Nu este vorba despre o fragmentare între Consiliul Gardienilor Revoluţiei, guvern, Parlament, Consiliul de Securitate Naţională, liderul suprem religios. Ele sînt mecanisme diferite în construcţia instituţională iraniană, care se verifică şi se echilibrează unele pe celelalte. În Iran trebuie să se ajungă la un consens între toate aceste voci, care, apoi, e transpus în decizia finală. Însuşi liderul suprem este parte a acestui proces de echilibrare instituţională. Nici el nu ia decizii fără consultări prealabile. Este un întreg proces pe care cred că Occidentul încă nu îl înţelege pe deplin. Dar cînd se ajunge la o decizie sprijinită de toată lumea, guvernul şi preşedintele – aşa cum a spus-o şi domnul Rouhani – au autoritate deplină să o ducă la îndeplinire, şi deja au început să facă asta. Acum rămîne să vedem care este capacitatea de deschidere a celeilalte părţi. Pentru noi, doar cerul este limita, să vedem cît de departe e dispusă cealaltă parte să ajungă.
Cum credeţi că se va plasa Rusia în raport cu noua comunicare dintre Iran şi SUA? În trecut, Rusia nu a privit cu ochi buni o apropiere între Teheran şi Washington.
Bineînţeles că ruşii pot avea motivele lor de îngrijorare, pentru că au şi ei propriile dificultăţi cu Statele Unite. Dar noi sîntem mereu în strînsă consultare cu Rusia, pentru că sîntem vecini, la urma urmelor, şi am trăit împreună vreme de secole şi mai avem încă de trăit împreună alte secole de acum înainte. Credem că transparenţa între vecini e cea mai bună alegere. Ne consultăm cu Rusia, care, uneori, ne-a sprijinit, alteori am avut dificultăţi, ceea ce e firesc. Dar menţinem comunicarea.
În mentalul iranian, pare să se fi înrădăcinat o adevărată obsesie pentru recunoaştere din partea SUA, o aspiraţie ca Iranul să fie recunoscut universal, dar în special de SUA, drept o putere cel puţin regională, tratată de la egal la egal.
Acesta este un fapt. Place sau nu, Iranul a fost şi este un leagăn al civilizaţiei, are o moştenire culturală extraordinar de bogată, iar în prezent sîntem una dintre cele mai stabile ţări din regiune. În jurul nostru sînt crize, conflicte şi război. Noi am reuşit să ne administrăm în mijlocul unei mări de crize. În plus, avem o poziţie geostrategică, o populaţie educată, tehnologie. După toate aceste criterii, Iranul are o capacitate unică în zonă. Ignorarea Iranului nu a fost deloc în avantajul SUA şi al altor puteri. De exemplu, în Afganistan – iată ce s-a întîmplat după ce SUA au încetat să colaboreze cu Iranul. Acum, dacă vor să îşi asigure o ieşire sigură din Afganistan, Iranul este singura ţară vecină care are capacitatea să îi ajute să facă acest lucru. Depinde numai de ei. Naţiunea iraniană este una cu o mare răbdare – asta am învăţat din istorie, în pofida tuturor dificultăţilor, să fim răbdători. Depinde de ei, nu se poate să ne impună tot felul de limitări şi sancţiuni şi, în acelaşi timp, să ne ceară să îi ajutăm în Afganistan sau în altă parte.
Momentul pentru o apropiere între Iran şi Statele Unite pare propice, însă există destule voci interne în America, dar şi în state ca de exemplu Arabia Saudită, care se simt ameninţate de o asemenea apropiere.
Noi înţelegem că unele ţări nu sînt deloc bucuroase de această apropiere. Acest lucru nu este o problemă doar pentru Iran, cred că e o problemă mai ales pentru Statele Unite. Partea iraniană, adică jumătate din problemă, deja s-a decis să comunice. Noi înţelegem că sistemul american este unul complex, că sînt grupuri puternice de lobby, care nu doresc apropierea de Iran. Totul depinde de administraţia americană să analizeze dincolo de grupurile de lobby şi de dificultăţi, ce este în interesul naţiunii americane, pentru că alternativa la negociere şi dialog este dezastrul.
Sînt voci care spun că Iranul trebuie şi poate să aibă un rol în negocierea unei soluţii în Siria. Dar cum poate Iranul să facă asta, în condiţiile în care este cunoscută alianţa tradiţională între regimul de la Teheran şi regimul Assad şi, evident, Teheranul nu pledează pentru plecarea lui Bashar al-Assad de la putere, adică ceea ce vrea opoziţia siriană?
Ce se doreşte să se obţină la masa negocierilor? O soluţie, nu să scapi de o parte în interesul celeilalte. E nevoie de capacitatea de a găsi o cale de mijloc. Dacă spui „Te urăsc!“, cealaltă parte răspunde „Şi eu te urăsc!“, şi atunci, care mai e rostul negocierii?! Trebuie acceptate la discuţii toate părţile care simt că au un drept legitim de a fi la masa negocierilor. Bashar al-Assad, de exemplu, crede că are tot dreptul să fie la masa negocierilor. Taberele din opoziţie – dacă, bineînţeles, reuşesc să cadă la un acord între ele, ceea ce e dificil – trebuie şi ele să fie reprezentate la negocieri. Dacă le spui „Ai omorît oameni, nu ai dreptul să participi la negocieri“, atunci cu cine vrei să discuţi?! Poziţia Iranului susţine că toate părţile implicate trebuie să îşi prezinte poziţiile, să fie ascultate şi să ajungă împreună la o înţelegere, fără condiţii prealabile. Iar cei care pot contribui la o soluţie – fie că e vorba de Iran sau Rusia sau chiar Arabia Saudită – trebuie să participe la negocieri.
Credeţi că în timpul vieţii noastre e posibil să vedem o ambasadă americană la Teheran şi una iraniană la Washington?
Clădirile sînt deja la locul lor (rîde). Cred că este posibil şi ca diplomaţii să vină în aceste clădiri, dar e nevoie de curaj şi viziune de ambele părţi, şi de puţină răbdare.
Mostafa Dolatyar este directorul Institutului pentru Studii Politice şi Internaţionale de la Teheran, unul dintre primele think-tank-uri din Iran, după Revoluţia islamică din 1979. Între 1999-2002, a fost directorul Departamentului Afaceri Juridice din Ministerul iranian de Externe, trimisul special al Iranului la Comitetul Adunării Generale ONU pentru Afaceri Legale între 2002-2006 şi director general al Departamentului Europa Occidentală din Ministerul iranian de Externe, între 2006-2009. Are un doctorat în Relaţii Internaţionale de la Universitatea Newcastle Upon Tyne, Marea Britanie, doctorate şi masterate în ştiinţe politice şi studii islamice la Universitatea Imam Sadegh din Teheran.
interviu realizat de Carmen GAVRILĂ
Foto: iisd.ca, L. Muntean
