Nostalgici, adaptați și "între două lumi"
- meseriașii bucureșteni -
În discursul mediatic din ultima vreme meşteşugarul este prezentat ca o specie rară, pe cale de dispariţie, de la care nimeni nu mai învaţă meserie. Apare ca de la sine înţeles că în curînd vor dispărea total genul de servicii pe care le prestează. O parte dintre meşteşugari a adoptat acest tip de discurs şi se comportă în consecinţă. O altă parte a exploatat capitalul know-how, adaptîndu-şi meseria la noile cerinţe de piaţă.
Poate că o sursă a reprezentărilor fataliste legate de viitorul acestui status ocupaţional este însăşi definirea lui. Noţiunea de meşteşugar duce în general cu gîndul la trecutul idealizat, la viaţa din fortăreţele medievale, la înflorirea „micului Paris“ interbelic. Cum Dicţionarul explicativ al limbii române indică o sinonimie între meşteşugar şi meseriaş, voi folosi termenul de meseriaş pentru a evidenţia mai bine şi perspectiva nondecadentă a activităţii lor.
În perioada 18 aprilie-30 mai 2010, în cadrul programului de cercetare „Cartografierea socială a Bucureştiului“ în zona centrală (Victoriei, Romană, Buzeşti, Griviţa, Ştefan cel Mare, Centrul Vechi), au fost trecute în revistă 149 de sedii unde încă mai activează diverşi meseriaşi – croitori, lăcătuşi, bijutieri, cizmari, pălărieri, blănari, geamgii, ceasornicari şi o remaioză. Dacă ar fi luate în considerare şi atelierele din cartiere, cu siguranţă că numărul meseriaşilor activi ar creşte semnificativ. Totuşi, scrutarea atelierelor din Centrul Vechi şi Calea Buzeşti mi-a permis să conturez o tipologie a meseriaşilor bucureşteni contemporani. Astfel, există meseriaşi nostalgici, meseriaşi adaptaţi şi meseriaşi „între două lumi“.
Majoritatea meşteşugurilor sînt vechi şi apar în mentalul colectiv al unora ce le cultivă ca pe un soi de paradis pierdut („pe vremea comuniştilor veneau cîteva dintre soţiile secretarilor să-şi facă rochii la mine“, F, 52 ani). Economia de piaţă le-a devalorizat, treptat, statutul social celor ce au perpetuat aceleaşi mecanisme existente înainte de 1989. Astăzi ei trăiesc nostalgia timpurilor de altădată, cînd evident era mai bine („în comunism lucram pîine, făceam rochii de mireasă... acum o ia de gata şi vine la mine să i-o scurtez“, F, 55 ani). Atelierul meseriaşului nostalgic este de obicei o locaţie mică, aflată de cele mai multe ori în proprietatea sa. Nu are angajaţi, iar spaţiul este domesticit prin poze de familie, obiecte de uz casnic sau diverse lucruri vechi, aproape de colecţie. „Nostalgicul“ nu are un orar fix, chiar dacă pe uşă sau undeva în atelier are întotdeauna indicat un orar. El lucrează în stil personalizat, stă „cît are de lucru“, îşi ia obiecte să le repare sau să le confecţioneze şi acasă, are mulţi clienţi fideli, pe care îi cunoaşte „de ani buni“.
Meseriaşii adaptaţi s-au decis să ţină pasul cu prefacerile secolului XXI, retehnologizîndu-se sau comercializînd alături de serviciile tradiţionale şi produse premium (bijuterii, ceasuri, yale). Locul în care îşi desfăşoară activitatea este de obicei un spaţiu închiriat, fără lucruri personale, plin de obiecte din domeniul lor de activitate. Au un orar fix pe care în cele mai multe cazuri îl respectă. „Adaptatul“ prognozează optimist viitorul meseriei, ce pare în continuare una profitabilă şi care nu este ameninţată cu dispariţia („meseria asta nu o să moară niciodată, atît cît va exista frica de a fi furat“, M, 45 ani; „chiar şi cel mai bun ceas tot se strică odată şi odată“, M, 50 ani). Dincolo de chei cu „chip super safe“ şi „dacă aţi fost mulţumit spuneţi şi la alţii, dacă nu spuneţi-mi numai mie“, există cumva o simbioză a nostalgiei şi adaptării – meseriaşul „între două lumi“. Acesta încearcă să-şi sporească veniturile reconfigurînd punctual vechea conduită: vinde haine din Dragonul roşu, pe lîngă propriile confecţii sau bijuterii importate din Turcia, subînchiriază spaţiul sau are un miniparteneriat cu cîte o firmă mai mare, manufacturînd un produs la cerere în cantităţi mari. Un caz inedit de meseriaş „între două lumi“ îşi desfăşoară activitatea pe strada Lipscani nr. 19. Doamna de la Pălării colaborează cu o firmă care confecţionează rochii pentru nuntă. Are un catalog numerotat şi firma o contactează telefonic, solicitîndu-i să execute modelul 10, spre exemplu. Materialul îl trimit ei prin curier. Plata se face la ridicarea comenzii.
Chiar dacă discursul despre viitorul meseriaşilor este unul pesimist, o parte dintre ei îşi redefinesc practicile, utilizînd forme de raportare şi produse specifice societăţii de consum (program fix, atelier depersonalizat, cataloage, produse premium, tehnologii la zi). Alţii pendulează între a-şi păstra identitatea conturată de perioada de pînă în 1989 şi a-şi diversifica gama de servicii pentru a avea un confort material. Probabil că pe termen lung „adaptaţii“ vor perpetua meşteşugul, iar cei „între două lumi“ fie îşi vor aroga spectre ale identităţii consumeriste, fie vor putea fi admiraţi nostalgic în evocările despre Bucureştiul „de tranziţie“.
Viorela Strat este masterandă în Antropologie la SNSPA.
