Normalitatea Vienei

Publicat în Dilema Veche nr. 373 din 7 - 13 aprilie 2011
Normalitatea Vienei jpeg

Un actor austriac spunea odată că Viena austriecilor diferă de Viena turiștilor la fel de mult precum un om viu se deosebește de unul mort.

Dibuirea Vienei austriece, cea „normală”, de zi cu zi, cea dincolo de strălucirea ghidurilor turistice, a început cu coborîrea în subterane, metroul fiind o rețea impresionantă prin care ai acces de fapt cam peste tot. Intrarea se face pe bază de abonamente sau cartele, pe care le poți cumpăra și de pe Internet. Controlul este aprope inexistent și totul se face, la o adică, pe încredere. O încredere pe care bineînțeles nu e bine să o înșeli, amenda pentru blat ajungînd spre 100 de euro. Deși peroanele sînt destul de friguroase, fiind străbătute de curenți reci de aer, trenurile vin rapid, succedîndu-se la un interval de 3 minute, 9 pe timpul nopții (metroul circulînd pînă după ora 24). Stațiile sînt, unele, mici expoziții de artă. De-a lungul stației Secession, de exemplu, există un culoar lung care duce spre ieșire, „decorat”, de o parte și de alta, cu afișaje electronice pline cu statistici, cu numere veșnic schimbătoare. De la „cîte șnițele s-au mîncat în Viena de la 1 ianuarie” (numărul acestora pînă pe 10 martie depășea 4 milioane), sau „cîți îndrăgostiți sînt în Capitala austriacă”, la ritmul accelerat cu care se întinde Sahara în fiecare zi, la victime de război, copii subnutriți și numărul armelor de război vîndute.

Spre ieșire e afișat și nesfîrșitul pi.

Ziarul Augustin și o noapte vieneză

În subterane, mai ales în zona Universității, pe lîngă coloratele, apetisantele și ispititoarele dughene cu mîncare, pizza, dar și sushi, magazine micuțe cu haine sau chiar filatelii în care pasionații găsesc, dacă știu să caute, rarități, cîțiva homeless-i autohtoni și pașnici comercializează ziarul Augustin – ziarul comunității oamenilor străzii, o rețea media care include, pe lîngă presa scrisă și un post de radio. Ziarul costă 2,50 euro, din care 1,25 euro revine vînzătorului. Augustin este așadar „primul ziar austriac al străzii”, are 40 de pagini și conține, de la editoriale în care se deplînge viața grea dusă pe străzi, la cronici de artă și film. În numărul 293 este analizat filmul lui Radu Jude – Cea mai fericită fată din lume – un amănunt care s-a legat cumva și de o seară petrecută în compania unor austrieci, majoritatea vienezi, care n-au putut scăpa ispitei mele jurnalistice de a fi întrebați: „cum sînt percepuți românii în Austria?”.

În primul rînd, mi se spune, fără umbră de condescendență, că nu prea sîntem percepuți de nici un fel. O țară nou intrată în Uniunea Europeană, atîta tot, cu bune și cu rele. În al doilea rînd însă – iar aici discuția s-a încins cu mult entuziasm – avem oameni de geniu în domeniul filmului. Și-mi sînt înșirate precipitat și cu multă aprindere filme românești din toate timpurile – de la Pădurea spînzuraților la 432. În afara acestui domeniu însă... nu ne-am prea făcut remarcați, nici în bine, dar nici în rău. Ceea ce, pînă la urmă, e de bine.

Un amănunt amuzant al discuției a fost cînd am aflat că mitologica expresie „mîncători de lebede”, eticheta vehiculată de presa din România, cu ani în urmă, poveste atribuită unui grup de români care ar fi mîncat lebede, nu există și nu a existat de fapt niciodată. O pură invenție a mass-media din România.

Cît despre ei înșiși, vienezii petrec, își iubesc orașul, se plîng de politicieni, au o viață „ușoară”. Probleme serioase – după cum mi s-a declarat voios – chiar nu prea au. Mai mult și le inventează, mi se mai spune mucalit, cînd aduc vorba de un inedit protest pe care îl văzusem cu doar cîteva ore înainte în centrul orașului, lîngă Catedrala „Sf. Ștefan”.
Protestarii purtau pancarte prin care cereau interzicerea castrării purcelușilor de lapte, scandînd lozinci patetice: „copiii mici au jucării, purcelușii mici sînt însă castrați”.

Cu criminalii și cu dricul, la muzeu

Dacă vrei totuși și experiența Vienei turistice, cea musai de bifat, bineînțeles că, dintre zecile de muzee ale orașului, Schönbrunn-ul, Kunsthistorisches Museum sau Belvedere nu pot fi omise, fiind de altfel doar cîteva dintre crîmpeiele de care nu-ți poți lipsi memoria. Căci nu poți ajunge atît de aproape și să nu dai cu ochii de impresionanta colecție Breugel cel Bătrîn, sau de cea mai mare colecție Klimt din lume (de la Belvedere). Nu poți să nu-ți desfeți ochii plimbîndu-te prin luxoasele interioare, iar mai apoi să o iei agale pe pajiștea întinsă a Palatului Schönbrunn, fosta reședință de vară a familiei imperiale.

Dar dacă timpul și curiozitatea permit, poți descoperi și cealaltă față a Vienei, văzută prin alt fel de muzee.

Cum ar fi, de pildă, cel găzduit de una dintre cele mai vechi clădiri din districtul 2 al capitalei austriece, clădirea denumită Seifensiederhaus (Casa Săpunarilor), aflată în Grosse Sperlgasse, numărul 24. O clădire care a trecut prin multe și care găzduiește, oficial, din 1991, Muzeul Crimei.
Un muzeu în care exponate sînt probe ale poliției vieneze, strînse și păstrare încă de la finele Evului Mediu, un fel de memento al celor mai cutremurătoare cazuri. Arme folosite de criminali celebri, călușuri, cuțite (o mașină de tocat!) sau sticluțe pline odată cu otravă, haine însîngerate, dar și instrumente de execuție, de la spînzurători la ghilotine – pedeapsa capitală fiind abolită în Austria în 1968.

Un alt muzeu, aflat cumva în tandem, este Muzeul Înmormîntărilor. Cum pompele funebre sînt, în Austria, rețea de stat, neexistînd adică „SRL-uri non-stop!”, pe lîngă ziua națională a Pompelor Funebre, există și un muzeu. Este mic, ca să nu spun intim. Bestattungmuseum are, de fapt, două camere și un antreu de unde îți poți lua suveniruri. Puține, dar sadice: tricouri cu dricuri, brichete (fără multe justificări), pachete de țigări cu sloganul: „datorită fumătorilor, ne cîștigăm noi pîinea”.

Dacă îți faci programare, ai parte de ghid, dacă nu – un paznic cu morgă serioasă ar putea să se îndure de tine și să te lase să treci în revistă, rapid, în circa 20 de minute, fabuloasele dricuri de înmormîntări celebre – multe poze de altfel, tot soiul de memento mori – statuete schelet, pe care oamenii în Evul Mediu și le puneau prin casă, așa, ca să nu se lase duși prea în van de ispita vieții, mașinării străvechi atașate mortului, în caz că, dacă nu era mort de tot, dar era îngropat, să tragă de sfoară și să declanșeze mașinăria dînd de știre celor de sus că e viu în coșciug. Clopoțelul n-a fost niciodată tras.

Turismul și Heuriger-ul vienez

În Viena, și locurile de popas sînt împărțite: pentru turiști, și pentru ceilalți. De exemplu, celebrele Heuriger – denumire dată generic tavernelor unde se servește vinul casei (termenul derivînd de altfel de la adjectivul heurig, adică „de anul acesta”) – pe care le găsești în cartierele vieneze de la margine, în regiunea cea fabulos plină de vii, au intrat atît de mult în circuitul turistic încît, întocmai ca porțile noastre maramureșene, s-au adaptat cererii, invadînd și centrul, oferind mult mai multe decît un Heuriger autentic.

Cum le poți însă deosebi? În primul rînd, trebuie știut că odinioară un Heuriger era de fapt curtea unui om care își comercializa vinul făcut în via proprie. Mîncarea, fiecare client, și-o aducea de acasă. Azi, deși multe comercializează vinuri sau bere luate din alte părți, mai sînt din cele care păstrează tradiția, servind doar vin al casei, autentic, și, unde nu mai e totuși loc de respectarea datinei, aceasta e totuși simulată. Așa stau lucrurile cu mîncarea, nu ți-o mai aduci de acasă, dar ți-o iei singur de la bufet, prin autoservire. Bufetele de mîncare din Heuriger nu duc lipsă de Kümmelbraten (porc cu crustă de chimen la cuptor), sîngerete, varză călită, aufstrichuri (diferite creme de întins pe pîine: de ardei, paprica, arpagic, usturoi etc.), ca să nu mai vorbim de întinsul capitol Wurst und Käese – mezeluri și brînzeturi, sau Surbraten (o carne marinată care, din nou, revenind în trecut, era o carne nu tocmai proaspătă, condimentată abundent pentru a putea fi mîncată – azi, o delicatesă).

Ale locuri, alte vremuri

Dacă nu Heuriger, atunci cafenele și cîrciumioare, restaurante și pub-uri, cît cuprinde. De la pretențioasele cafenele cu tradiție, Landmann, Sacher, Griensteidl sau Central, la pub-uri și restaurante de cartier în care surprizele culinare se țin lanț.
Este, la capitolul mîncare, de menționat și celebra Nashmarkt, cu cele peste 100 de standuri pline cu delicii culinare din toată lumea, de la bomboane și fistic, la cele mai pretențioase fructe de mare, pateuri sau cărnuri. Produse bio, produse la modă, produse tradiționale, dar și alimente inedite, așezate ca la expoziție, într-o piață care de dimineața pînă seara e plină de o forfotă continuă, o aglomerație care se așază, doar pe margini, la mesele restaurantelor idiene, chinezești, dar și vieneze sau orientale. Culoarul alimentar se revarsă mai apoi într-un mare talcioc, plin de haine și de obiecte de anticariat.

Depărtat de forfota turistică, am descoperit mai apoi o cîrciumioară, destul de celebră aveam să aflu printre vienezi, ascunsă însă turiștilor. Este o încăpere simplă, cu mese de plastic și scaune de lemn, un decor aglomerat, în care toate își au rostul, afișe de tot felul, de la staruri de cinema, la fotbaliști (fotbalul fiind de fapt tema principală a cîrciumei), cu maldăre de reviste și ziare. Cu un frigider cu ușă de lemn și spălător manual de pahare. Un loc care a oprit timpul în loc. Adlerhof – cîrciumioara de pe Burggasse 51 – are același proprietar din anii ’50, un bătrînel verde, care pregătește singur gustări, servește beri, întreținînd între timp și clienții, totul pe bandă rulandă, fără a da senzația de oboseală sau plictis. Ci doar de normalitate.

Căci Viena este fabuloasă tocmai prin această normalitate și prin acel firesc pe care îl respiri în fiecare cotlon.

Pentru al cincilea an la rînd, Viena a fost desemnată de către compania de consultanță globală Mercer, și în 2010, drept orașul cu cea mai ridicată calitate a vieții. Spații verzi, siguranță și oportunități, stabilitate politică, servicii bancare, salubrizare, standardele educației, nivelul culturii, factori ecologici etc. etc.

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
De ce s-a oprit slujba oficiată de ÎPS Teodosie la Ziua Marinei. Explicaţiile Forţelor Navale Române
Statul major al Forţelor Navale a oferit primele explicaţii cu privire la incidentul petrecut în timpul oficierii slujbei religioase de către ÎPS Teodosie.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Greşeala ce ar putea lăsa nepedepsită o bandă de tâlhari care a terorizat Ploieştiul
Trei hoţi din Prahova care au terorizat ploieştenii în perioada sărbătorilor de iarnă din anul 2020 sunt la un pas să rămână nepedepsiţi din cauza unei greşeli a instanţei.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.