"Muzeele sînt locuri vii"
- interviu cu Virgil NIŢULESCU, directorul Muzeului Naţional al Ţăranului Român -
Homosexualitatea e încă un subiect „delicat“ în România, care deseori derapează spre „tabu“. De fiecare dată cînd se vorbeşte public despre „problema“ homosexualităţii, spiritele se agită, totul devine pătimaş şi se pierde din vedere o abordare firească. Astfel, în seara zilei de 20 februarie, în cadrul Festivalului „Luna istoriei LGBT“, în Sala „Horia Bernea“ a Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, a avut loc un incident cu iz homofob, cînd proiecţia filmului The Kids Are All Right a fost întreruptă de un grup de protestari care au început să scandeze lozinci homofobe şi să intoneze imnuri bisericeşti. Despre acest incident am discutat atît cu directorul MŢR, Virgil Niţulescu, cît şi cu Ana Ciutu, coordonator de comunicare în cadrul Agenţiei de Monitorizare a Presei.
Avînd în vedere că acum o lună, MŢR – în urma parteneriatului cultural cu Asociaţia ACCEPT – a fost acuzat de „propagandă homosexuală“, iar azi de „discriminare“, cît este de greu de manageriat, la nivel cultural, subiectul homosexualităţii, care, iată, în 2013, într-o ţară cu un statut european, pare a fi încă tabu?
Adevărul este că nu e simplu deloc! Orice mare instituţie de cultură este dificil de condus. Muzeul Naţional al Ţăranului Român este, însă, o instituţie cu foarte multe personalităţi – oameni care înseamnă ceva pentru societatea românească, şi care – în afara slujbei pe care o au la muzeu – s-au afirmat şi în afara acestuia, şi care au suficient de multă experienţă pentru a şti ce au de făcut şi pentru a-şi apăra ideile. În plus, sînt oameni de profesii foarte diferite: literaţi, etnologi, sociologi, istorici, muzicieni, plasticieni, ingineri, economişti etc. Trebuie să găseşti un limbaj potrivit cu fiecare dintre ei. Aşadar, aş spune, la MŢR este, poate, mai greu de manageriat orice fel de subiect, în comparaţie cu alte muzee. Spun toate acestea pentru că şi în muzeu au existat – şi există – păreri pro şi contra atitudinii pe care instituţia ar fi trebuit să o aibă faţă de proiecţiile cinematografice în cauză (iniţial, erau programate trei): de la „să îi refuzăm pe faţă“ şi „să îi refuzăm voalat“ la „nici o problemă“. Este limpede că, din momentul în care a apărut această problemă, nici o decizie nu ar fi putut mulţumi pe toată lumea. Nu le poţi spune celor care au venit să vadă un film, să plece în Olanda, pentru că aici nu e loc pentru ei, şi nici nu poţi să le spui celor care au manifestat pătimaş împotriva filmului, să plece în Rusia, unde le-ar fi locul. Şi unii şi ceilalţi sînt cetăţeni români şi, deci, europeni. Am considerat, pînă recent, că nu e vina muzeului că aceste lucruri nu au fost lămurite pînă acum, că nu e vina muzeului că educaţia este deficitară faţă de problemele privind Drepturile Omului, că nu e vina muzeului dacă oamenii aleg în Parlament persoane cu vederi xenofobe şi homofobe, şi că nu e vina muzeului dacă presa etichetează minorităţile de orice fel, după prejudecăţi ale majoritarilor. Acum cred că şi muzeul nostru, alături de toate muzeele din România, poartă, oricum, o responsabilitate faţă de această situaţie. Şi că asemenea subiecte ar trebui, cu aproape orice preţ, să înceteze să mai fie tabu.
Acum o lună au existat voci şi reprezentanţi ai unor organizaţii creştine care v-au cerut demisia, în urma acestui parteneriat cu Asociaţia ACCEPT. De asemenea, după cum aţi declarat, au fost chiar oameni din interiorul MŢR care s-au opus proiecţiei filmului din 20 februarie. Aţi fi putut anticipa amploarea mediatică pe care a luat-o manifestarea din acea seară?
Nu. Sigur că îmi pare rău că în muzeul nostru a avut loc un eveniment pentru care a trebuit să chemăm poliţia. Dar, pe de altă parte, nu am nici un regret în ceea ce priveşte ecoul din presă. Atitudinea faţă de homosexuali trebuie să constituie un subiect de discuţie pentru societatea românească. Ceea ce a deranjat organizaţiile care au manifestat împotriva proiecţiei cinematografice (nu aş vrea să le strîng pe toate sub o singură umbrelă definitorie, deşi acest lucru ar fi posibil) a fost faptul că acestea au simţit că homosexualii ar fi trecut o linie de demarcaţie nevăzută, de parcă România ar fi o ţară cu sistem apartheid, în care heterosexualii şi homosexualii ar trebui să trăiască în lumi diferite. Aşa cum, plastic, s-a exprimat cineva din muzeu, „nu am nimic cu homosexualii, dar să stea la ei acasă.“ Or, acest lucru nu este normal. Nu putem să facem două muzee „ale ţăranului român“, unul pentru heterosexuali şi unul pentru homosexuali. Avem unul singur, care este o instituţie publică, nu un club privat, nu o biserică, nu o societate secretă rezervată unui cerc restrîns de iniţiaţi; în consecinţă, mi se pare normal ca acest muzeu să fie deschis pentru oricine doreşte să prezinte un proiect cultural la noi. Ştiu că nu toată lumea e de acord cu mine. Tocmai de aceea, cred că este necesară această dezbatere născută abrupt şi purtată, pînă acum, mai degrabă cu argumente baculinice decît logice.
Vă veţi mai implica în proiecte culturale care să vizeze diversitatea, avînd în vedere că acestea nasc încă asemenea controverse?
Da. Muzeul contemporan nu mai este, de foarte multă vreme, în alte părţi ale lumii, un loc în care se fac nişte expoziţii mai mult sau mai puţin plictisitoare şi în care bunicii vin să îşi plimbe nepoţeii, în lipsă de alte atracţii. Muzeele, în societatea actuală (deocamdată, doar de pe la vest de Ungaria) sînt locurile ideale pentru dezbaterea multor probleme ale societăţii. Uneori, acest lucru se întîmplă relaxat, în paşi de dans şi în spirit de sărbătoare. Alteori, sar scîntei între intervenienţi. Dar muzeele sînt locuri vii, care sînt făcute pentru oameni vii! Cine îşi imaginează că muzeele ar trebui să rămînă cantonate într-un trecut neguros – cu aer de păşune şi puternic miros de naftalină – trăieşte, probabil, în secolul trecut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne propunem să îi epatăm pe burghezi cu orice preţ, dar nu trebuie nici să fugim de acest lucru, pentru a nu deranja pe nimeni. Sarcina noastră de căpătîi rămîne aceea de a ne pune în valoare patrimoniul (destul de puţin cunoscut, de altfel; multă lume îşi imaginează că muzeul nici nu mai are altceva, în afară de ce se află în expoziţia permanentă), dar nu putem să refuzăm proiectele culturale inteligente, care au în vedere arta contemporană sau pe cele axate pe o anumită atitudine civică (aşa cum a fost, de exemplu, cazul mai multor expoziţii dedicate educaţiei în domeniul ecologiei sau în cel al Drepturilor Omului). Aşadar, cred că orice controverse sînt, în ultimă instanţă, de folos societăţii, măcar pentru că oamenii au prilejul să discute despre lucruri la care, poate, nici nu se gîndeau. Chiar legat de evenimentul amintit de dvs., un mai tînăr coleg din muzeu îmi spunea că, pînă acum, nu îşi imagina că în România mai pot exista atitudini homofobe. I se părea că sînt nişte subiecte demne de publicaţiile umoristice, dar acum a ajuns la concluzia că are destul de multe lucruri de discutat, chiar şi cu unii dintre prietenii săi. Nu pot decît să fiu mulţumit dacă un muzeu se află în centrul unor dezbateri importante pentru societate, şi nu pot decît să fiu recunoscător celor care au creat Muzeul Ţăranului, pentru că au făcut din el una dintre cele mai importante instituţii culturale din România. Poate că tocmai de aceea – cred – este rolul nostru să nu ne aşezăm liniştiţi la locurile noastre, după cum ne cerea „Tovarăşa“. Cred că trebuie să îi ajutăm pe cei pentru care lucrăm – să îşi pună întrebări, acolo unde ei cred că ştiu, deja, toate răspunsurile.
a consemnat Stela GIURGEANU
Foto: R. Bratu
