Mmmm.. ce oraş frumos! Fabrici şi uzine...
Nu sînt. De fapt, nu mai sînt. Prin zona centrală a micuţului oraş din centrul ţării nu se mai văd panourile mari de altădată care anunţau, cu mîndrie socialistă, că acolo era poarta de intrare în uzină. Care uzină? Ce mai contează, o uzină, una dintre ele, oricare. Mie nu-mi pare rău, dar taximetristul care mă duce încet pe străzile întortocheate din centru are aduceri-aminte, înjurături şi păreri de rău. Ascult. "N-a mai rămas nimic, domâle, nimic-nimic! Păi, n-avea dreptate şi Păunescu?! Liberalii ăştia n-au făcut nimic nici înaintea comuniştilor şi nici după căderea lor. Au furat doar, pentru ei şi pentru tot neamul lor, âtu-le neamul de bandiţi ordinari! În oraşul ăsta n-au făcut decît mall-uri şi supermarket-uri, de parcă toată lumea mănîncă vitrine. Bandiţi, cu primarul în frunte." Dialogul e inutil. Omul îşi varsă năduful şi mă îndeamnă să dau cu ei de pămînt în emisiunile de televiziune. Profit de primul semafor pe roşu şi mă dau jos sub pretextul că am uitat să fac nişte cumpărături urgente. Las un bacşiş generos şi scap de înjurăturile mocnite pentru o cursă prea scurtă. Sînt chiar în centru, pe Strada Mare. Am timp să mă uit pe îndelete la case şi magazine. Doare. Încă o dată, privind zidurile vechi ale construcţiilor ridicate demult, în alte timpuri, cînd "taximetriştii" aveau chipiu pe cap şi hăţuri în mîini, mi-aduc aminte de casa bunicilor. Cînd mi se întîmplă să spun asta în faţa amicilor, descopăr pe figurile lor umbrele unei nostalgii jucate. Vor să-mi arate că înţeleg perfect ceea ce simt. Mă amuz, pentru că habar n-au la ce mă gîndesc, dar se prefac c-au intuit perfect. Bunicii pe care i-am cunoscut locuiau la ţară. Un sat de cîmpie înghesuit şi prăfos, case mici, înşirate pe uliţe strîmte. Nici o legătură cu zidurile impunătoare ale imobilelor domneşti ridicate în zonele centrale ale oraşelor. Într-o zi, în chiţimia care ţinea loc de bucătărie de vară, au apărut un aragaz şi o butelie. Apoi, pe un coridor îngust dintre camere a răsărit un frigider Fram. Copaia veche, de lemn, în care făceau baie, la sfîrşit de săptămînă, patru nepoţi zurbagii vegheaţi de doi bătrîni fericiţi, a fost înlocuită de un lighean uriaş, din plastic. În timp, dinspre apartamentele de bloc, a început să curgă, în casa micuţă din satul de cîmpie, şuvoiul neîntrerupt al modernizării: aparate de radio şi televizoare alb-negru, maşini de călcat şi chiar şi una de spălat, niciodată funcţională. Tot ceea ce era vechi sau demodat la oraş se muta la ţară. Aşa a fost posibilă alăturarea, absolut bizară, dintre tel şi mixer în dulapul bunicii, ca şi convieţuirea tristă, pe aceeaşi policioară, a unor pahare de cristal, din diverse seturi, cu micile căni de lut ars cumpărate, în fiecare an, din Tîrgul de Moşi. Mai tîrziu, de pe case a început să cadă şiţa şi să apară oribila, dar... strălucitoarea tablă galvanizată. Într-o zi, s-a băgat apă la pompă şi a tăcut, brusc, glasul răguşit al lanţurilor de la puţul din uliţă. Apă nu mai scotea nimeni, venea în curte, printr-o ţeavă îngustă conectată la lumea nouă. Bătrînii tăceau resemnaţi, privind cu îngăduinţă invazia plasticului şi a tehnologiei. Cînd se elibera casa de oaspeţi şi rămîneau doar ei şi lumea lor, doseau, în unghere întunecoase, mai toată zestrea adusă de copii. O scoteau la lumină doar în zilele în care veneau nepoţii, prefăcîndu-se fericiţi că au parte de aşa minuni ale noului. Tîrziu, cînd am înţeles de ce era mai bună ciorba bunicii servită în castroane de lut, şi nu în farfurii de porţelan, am priceput şi de ce nu se îndura bătrîna să renunţe să facă mămăliga pe pirostrii, în bătătură, deşi stătea aragazul nefolosit în bucătărie. În cîţiva ani, casa primitoare de altădată era de nerecunoscut: plastic şi lut, lemne şi butelii, televizor şi descîntece murmurate de bătrînă, ca o chemare spre vremuri mai calme. Bunici nu mai am. Dar istoria nefericitei împreunări dintre vechi şi nou e prezentă în fiecare oraş dintre cele prin care curge şuvoiul tranziţiei. Mutilate de termopane albe şi neoane colorate, casele boiereşti şi semeţe de altădată îngenunchează, învinse, lăsîndu-se cotropite de barbarii adepţi ai modernizării cu orice chip. Prin centrul oraşelor de astăzi se citeşte cea mai bună definiţie dată kitsch-ului. Taximetriştii preocupaţi de dispariţia uzinelor nu sînt altfel decît toţi locuitorii urbelor care au uitat de mult să caute frumuseţea, închipuindu-şi că o pot avea oricînd în schimbul bancnotelor mari.
