Micuţisme
Un exerciţiu banal: răsfoitul presei cotidiene româneşti paralel cu ziarele occidentale. Făcut măcar preţ de cîteva zile, pe Internet sau pe... pipăite pur şi simplu, experimentul dă naştere unui frison care zgîlţîie serios imaginea despre viaţă şi lume a oricărui individ matur, interesat de variantele unor răspunsuri la întrebările despre ţara în care trăim. România e altfel. Geaba încearcă, din cînd în cînd, diverşi ţuţeri ai diferitelor guverne perindate pe la conducerea ţării să ne asigure că toate naţiile au corupţia şi corupţii lor, număr de orfani şi şomeri, impozite sau dispute asemănătoare sau chiar mai grave decît cele de care vorbim, zi de zi, în cercul strîmt al graniţelor noastre. Nu aici este problema. Teza asemănărilor în bine - dar mai ales în rău! - cu alţii n-are nici o relevanţă. E ca şi cînd ai spune că şi nemţii, francezii sau americanii uită, din cînd în cînd, să se spele pe mîini înainte de masă ori încearcă, din cînd în cînd, să fenteze fiscul. Iar lista poate fi extinsă la nesfîrşit. Problema, deşi mi s-ar părea mult mai sugestiv să scriu "problemele", apare cînd măsurăm amploarea discuţiilor şi dezbaterilor din spaţiul public pe marginea acestor subiecte. Iar din acest punct de vedere, exerciţiul empiric al comparării ziarelor româneşti cu cele occidentale cred că are suficientă relevanţă. Cu excepţia nenorocirii de la 11 septembrie 2001 sau a invadării Irakului de către trupele anglo-americane, nu-mi amintesc, bunăoară, ca presa din România să fi acordat spaţii, pe prima pagină sau în deschiderea jurnalelor de ştiri, unor evenimente din actualitatea externă. Cu mici excepţii, gazetele noastre nu alocă mai mult de o pagină întîmplărilor de dincolo de graniţe, iar, în jurnalele de ştiri televizate ori radiodifuzate, rubrica "ştiri externe" este, adeseori, doar bifată. Oricum, de cele mai multe ori, încape rutina ştirilor despre Orientul Mijlociu, Irak sau Afganistan şi, din cînd în cînd, ceva despre UE. Şi gata. China, Japonia, Rusia par să nici nu existe. Avem, în schimb, spaţii largi, rubrici chiar, dedicate unor nimeni. Se scrie şi se vorbeşte mult despre nimic. Dacă tuşeşte Tăriceanu e cap de ziar. Dacă strănută Băsescu, avem ediţie specială la ştiri. Cu un aplomb suspect, transformăm orice banalitate în eveniment naţional şi avem, apoi, parte şi de nenorocirea unor discuţii nesfîrşite despre nimicuri şi neica-nimeni. Banalitatea ridicată la rang de eveniment. Drama unor redacţii disperate că n-au ce pune cap de ziar în zilele în care nu se rupe Coaliţia sau nu face Patriciu încă un drum la Parchet. Tristeţea unei ţări care nu vede, prin ochii presei, decît foarte puţin dincolo de Carpaţi şi gustă foarte mult din zeama reîncălzită a unor pseudoevenimente naţionale. De cealaltă parte, presa occidentală. Atentă la starea lumii de azi, cîntărind problemele şi perspectivele satului global, mînă în mînă cu acei consumatori de informaţii care au învăţat că viaţa lor nu se schimbă dacă rămîn cetăţeni captivi în închisoarea în care primesc, prin "vizeta" micului ecran, informaţii banale despre provincia numită azi România. Două lumi diferite, dar şi foarte multe variante de răspuns chiar şi pentru veşnica noastră dilemă naţională despre ce şi cum putem face să nu ne mai ia anotimpurile prin surprindere.
