Maimuţoi şi plictiseală

Să ne prefacem, fie şi numai pentru cîteva minute, că personajele publice numite Năstase, Băsescu, Mitrea, Orban, Geoană sau Videanu nu există. Că a venit apa - oricare ar fi ea - şi le-a luat. Pentru cei care sînt în stare să intre în transa unui asemenea exerciţiu de imaginaţie, primele minute sînt ca o răsplată divină, venită după o îndelungată suferinţă: o linişte paradiziacă se aşterne peste realitate, viaţa are tonuri de roz şi se poate întîmpla să apară şi un zîmbet. E bine, e frumos. Dar nu durează mult. După linişte vine neliniştea şi, mai apoi, o stare vecină cu panica. Dispariţia, fie şi numai pentru o perioadă scurtă sau chiar foarte scurtă, a celor care ne otrăvesc existenţa cotidiană este, în mod paradoxal la prima vedere, teribil de angoasantă. Nu ne liniştim odată cu dispariţia lor pentru că ne-am învăţat să le acordăm mai mult decît un loc de simplă prezenţă în existenţa noastră cotidiană. Din păcate, sîntem realmente dependenţi de Năstase, Băsescu, Tăriceanu, Voiculescu şi camarila lor. Un fel de rău cu rău, dar mai rău fără rău. Însă e mai mult decît atît. E un sevraj înfiorător peste întreaga Românie cînd nu există măcar un subiect politic interesant pe agenda zilei. Talk-show-urile televizate devin brusc plicticoase, iar ştirile de la orice oră se transformă într-o poliloghie, fără sare şi piper, despre banalităţi înfiorătoare. Aparent riscantul verdict pe care-l dau în legătură cu această stare de fapt - dar pe care-l scriu fără teama de a greşi! - este că noi, românii, n-am putea dormi liniştiţi fără porţiile zdravene înghiţite, zilnic, din spectacolul adeseori grotesc al scenei politice. În ciuda tuturor . celor care vor fi strîmbînd din nas sau din sprîncene la auzul unei asemenea concluzii, rămîn la părerea că niciunde în ţările pe care mi-a fost dat să le văd pînă acum, şi n-au fost chiar puţine, n-am întîlnit o apetenţă atît de mare pentru bălăcăreala şi pălăvrăgeala oamenilor politici. Nu cred, bunăoară, să mai existe pe undeva în lume un talk-show la care să apară, pentru trei, patru sau cinci ore, cîte un maimuţoi politic rostind fel de fel de palavre, fără teamă de ridicol şi, mai ales, convins că există şi cîteva zeci de mii de inşi care nu se dezlipesc de canapea cîtă vreme el vorbeşte vrute şi nevrute! La noi există. Şi funcţionează. Fără maimuţoii politici de acest fel, viaţa noastră ar deveni, brusc, insipidă. N-avem, din păcate, cu ce să înlocuim zeama lungă a dezbaterilor sterpe de tip politicianist. Ne agăţăm, cu disperare, de orice scandal Băsescu versus Tăriceanu pentru că altfel riscăm să fim obligaţi la un efort de observare a realităţii. Şi, într-o astfel de situaţie, ar trebui să ne punem întrebări cu adevărat valabile despre noi şi ceilalţi. Sau chiar despre România. Ne complacem, aşadar. În mediocritate, în mincinosul confort pe care ni-l oferă iluzia că, urmărind scandalurile politice, păzim, de fapt, democraţia şi statul de drept. Între timp, marile probleme rămase nerezolvate se adună în spatele nostru şi în faţa generaţiilor viitoare. Ele sînt dintre cele despre care vorbim o dată pe an, la inundaţii sau cînd vine primăvara şi răsar gropile în asfalt. Mai acum cîţiva ani, ne luau prin surprindere, dar, încet-încet, pare că ne obişnuim şi cu neobişnuitul.