Lumea muncheneză privită prin sticlă

Ioana ANDREESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 466 din 17-23 ianuarie 2013
Lumea muncheneză privită prin sticlă jpeg

O istorie veche

Am aterizat la München în plin decembrie, la debutul unei ninsori de pomină. Pe parcursul zborului am realizat că ajunsesem, în timp, să am o istorie deja îndelungată legată de acest oraş, care devenise o constantă în viaţa mea – prin faptul că destinul îmi hărăzise evenimente ce mă legau într-un fel sau altul de el. Cu 13 ani în urmă, debutam în viaţa profesională în cadrul unei societăţi germane de renume cu sediul în München. În 2003 vizitam pentru prima dată oraşul de notorietate mondială, printre altele pentru celebrul Oktoberfest şi pentru berea nefiltrată bavareză. Dar şi pentru evenimente istorice, precum discursurile electorale inflamatorii ale lui Hitler, marşurile trupelor naziste prin faţa Feldherrnhalle sau atentatul de la Jocurile Olimpice din anul 1972; ori pentru una din cele mai vechi colecţii de artă reunite în Vechea Pinacotecă, pentru celebrul afluent al Dunării, rîul Isar, cu care oraşul München se identifică. A fost însă o vizită pe fugă, deoarece tranzitam oraşul către o altă destinaţie. Am revenit la München în iarna anului 2008, dar – aproape ca un făcut obstinat– din lipsă de timp, nu mi-a fost dat nici atunci să văd oraşul în tihnă. Vizita mea la München din decembrie 2012 a fost pe cît de neplănuită, pe atît de neaşteptată. Căci evenimentele care s-au succedat, premergătoare reîntîlnirii mele de dată recentă cu acest oraş, ţin de un domeniu care transcende logica firească a concretizării planurilor unui turist convenţional.

Cum spuneam, la sosirea mea în München troienea neobişnuit de tare, chiar şi pentru standardele münchenezilor. De vreme ce nu mă cuprinsese încă, în mod justificat, acea stare tipică pe care o resimţim cu toţii în ajunul sărbătorilor, şi nici nu venisem la München cu exaltarea ce stăpîneşte turistul obişnuit, deoarece unicul scop al vizitei mele era unul de ordin medical, m-am rezumat la a contempla „microcosmosul“. Şi nu – aşa cum ar fi fost de aşteptat – „macrocosmosul“ pe care oraşul meu gazdă l-ar fi putut întruchipa, îndeletnicire pe care o promite orice călătorie într-un oraş european frumos. Din spatele ferestrei camerei în care fusesem cazată – mai bine spus consemnată –, m-am dedat unicei activităţi neştirbite ce-mi mai rămăsese pentru a rămîne în contact cu lumea exterioară, şi anume aceea de a o observa cu ochi curioşi şi nerăbdători, chiar dacă la o scară extrem de redusă.

München, oraşul „nevăzut“

Fereastra ce mă despărţea de această lume dădea atît spre un complex comercial cu magazine tipice unui cartier mărginaş al oraşului, suficient de îndepărtat de miezul pregătirilor de sărbătoare, cît şi spre un bulevard principal, cu trafic constant şi destul de intens. Imaginea care se oferea privirilor mele agile se contura ca fiind una familiară: magazine cu care bucureşteanul de rînd a avut timp să se familiarizeze, precum Lidl, DM sau celebrul Aldi (la care tot acest bucureştean, devenit versat în ale cumpărăturilor de import de provenienţă germană, probabil că tînjeşte în secret), acompaniate de altele care n-au reuşit să străpungă încă piaţa românească; un bloc de opt etaje proaspăt reabilitat (la parterul căruia schelele trebuincioase lucrărilor de reabilitare erau ordonat aranjate, în aşteptarea momentului iminent în care acestea urmau să fie ridicate) şi containerele muncitorilor, impecabil de curate, acoperite de neaua care se aşternuse peste noapte; vînzoleala maşinilor de pe stradă; oameni care, începînd cu ora 7 dimineaţa, se porneau înfofoliţi şi zgribuliţi spre locurile lor de muncă. Şi, totuşi, acestei imagini i se suprapunea o alta, cu care eram mai puţin familiarizată: ninsoarea abundentă părea că reuşise să-i determine parţial pe münchenezi să renunţe la a mai circula cu maşina, şi să-şi aleagă drept mijloc de transport bicicleta cea de toate zilele – atît de dragă nemţilor în general, de care aceştia fac uz în masă, mai ales în celelalte anotimpuri mai prietenoase şi indulgente. Tineri mai sportivi, dar şi femei şi oameni vîrstnici nu pregetau să se aventureze în deplasări cu bicicleta, pe-alocuri chiar riscante. Meticuloşi, atenţi la intemperiile vremii, aceştia îşi urmau drumul pe o pistă de bicicletă imaginară, de la care nimeni şi nimic nu-i abătea, acoperită acum de albul imaculat al zăpezii şi din loc în loc de griul derdeluşurilor care se formaseră, spre încîntarea copiilor.

Cum s-a crăpat de zi, curiozitatea mea a crescut considerabil, pentru că am vrut să văd cum au reacţionat autorităţile locale la dezlănţuirea iernii şi ce măsuri au luat acestea în întîmpinarea greutăţilor pe care natura le-a pus de-a curmezişul münchenezilor, în rutina lor zilnică. Am fost plăcut impresionată să constat că bulevardul era complet deszăpezit, că circulaţia se desfăşura în limitele unui normal rezonabil, ţinînd cont de condiţiile meteo, şi că acolo, pe unicul bulevard la care ochii mei aveau acces direct, era un furnicar de maşinuţe de dezăpezire, nişte miniaturi-surori ale utilajelor scumpe la vedere pe străzile Bucureştiului, în plină zi. În şir indian, simpaticele utilaje mici îşi vedeau nestingherite de treabă, fără să-i incomodeze pe temerarii care se suiseră totuşi la volanul maşinii pentru a-şi vedea mai departe de viaţă, fără frustrări şi stări de nervozitate (care de cele mai multe ori duc aproape negreşit la o nevroză colectivă în trafic). Nu a durat mult pînă să apară, în acest tablou iernatic pe care eu îl contemplam deja de ceva vreme, un jeep – imagine de pe străzile bucureştene atît de recurentă pentru ochii mei –, însă al cărui unic scop, de data aceasta, era unul utilitar, şi nu unul monden, aşa cum ştiam eu din experienţa mea de citadin al societăţii româneşti. Jeep-ul avea ataşat în faţă un utilaj de deszăpezire similar celor clasice şi, odată ajuns la locul faptei, s-a pus imediat pe treabă, căci misiunea importantă pe care trebuia să o ducă la îndeplinire era să deschidă calea către universul promiţător al complexului comercial, mai ales într-o perioadă în care febrilitatea cumpărăturilor de sărbători atinsese punctul maxim. Astfel, provocarea pentru acest jeep consta în a-şi îndeplini misiunea pînă la deschiderea magazinelor, lucru care s-a înfăptuit ireproşabil.

În ciuda faptului că ninsoarea domoală, dar perseverentă, a continuat, făcîndu-şi mendrele fără să ţină cont de preferinţele şi capriciile münchenezilor, viaţa – privită de sus, de la geam – şi-a continuat cursul firesc: bebeluşii erau în continuare plimbaţi prin nămeţi, ba de mămici, ba de tătici, lumea îşi vedea de cumpărături cu entuziasmul de rigoare, doamne cochete îşi făceau plimbarea zilnică pe jos sau cumpărăturile, uneori sprijinindu-se de un cadru, unele dintre ele fumînd meticulos şi arborînd un aer de detaşare implacabil. Copiii se-ndreptau spre şi se întorceau de la şcoală neînsoţiţi, într-o stare de laissez-faire, iar muncitorii îşi vedeau conştiincios mai departe de lucru, mînaţi parcă doar de înţelesul expresiei proverbiale germane care în timp a devenit unul din clişeele de bază încetăţenite pentru descrierea culturii lor: Ordnung muss sein. („Trebuie să fie ordine“).

Pledoarie pentru normalitate

Cugetările mele – rezultante directe ale urmăririi spectacolului cotidian ce se derula în faţa ochilor – nu sînt o pledoarie pentru critică, ci pentru nevoia de normalitate. Prin fereastra camerei unde mi-am petrecut „sejurul“ la München, oraşul meu gazdă, am întrezărit o lume normală, care pare să funcţioneze pe principiul imperturbabilităţii vieţii. Ori de cîte ori am urmărit o secvenţă din acest film care se derula în faţa ochilor mei, nu m-am putut abţine să nu reflectez la cît de perturbaţi ar fi fost aceiaşi ochi într-un context similar din spaţiul bucureştean. Aşa cum am venit la München pentru soluţii şi reţete existenţiale, tot aşa, ca o consecinţă a interacţiunii cu această frîntură de viaţă müncheneză, am încercat să desluşesc ulterior care ar putea fi reţeta pentru a putea căpăta un sentiment de normalitate – de ce nu? – în oraşul meu natal. Să se reducă oare totul la capacitatea/incapacitatea oamenilor de a trăi cu conştiinţa faptului că, pentru a atinge un sentiment de normalitate, este obligatoriu să resimţi acut nevoia de imperturbabilitate a firescului neabătut al vieţii, în cele mai mărunte componente ale sale?! Mă încrîncenez să cred că mai este încă posibil ca întrebările mele retorice să se transforme în interogaţii simple, care-şi pot găsi negreşit răspunsurile; şi că normalitatea se poate aşterne lin, aşa cum o fac fulgii de nea, şi în conştiinţa bucureştenilor.

Am părăsit München-ul fără să descopăr locuri noi şi fără să cutreier cotloanele pe care le promite orice oraş spre satisfacţia turistului. În calitate de turist, obişnuiesc să bat la picior oraşul vizitat, fără ghiduri turistice şi hărţi. În mod paradoxal, tocmai pe acest oraş, la care cumva tot revin, nu mi-e dat să-l experimentez în felul meu clasic. În compensaţie, mi-a fost însă dat să descopăr alte laturi pe care acesta le poate avea. Dar cel mai important, mi-a fost dat să interacţionez cu oraşul – chiar dacă într-un mod extrem de static şi limitat – prin reprezentanţii populaţiei sale, prin nişte oameni extraordinari care-i fac cinste. München-ul a căpătat, astfel, pentru mine, o dimensiune extrem de umană. Nici un ghid turistic nu ne învaţă despre oamenii locurilor pe care urmează să le vizităm. Putem, cel mult, să-i descoperim, şi odată cu ei, şi spiritul unui oraş.

Ioana Andreescu este traducătoare şi profesoară de limba germană.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

capsunari spania
Italia și Spania nu mai sunt preferate de românii care vor să muncească în străinătate
Italia și Spania nu mai sunt în topul preferințelor românilor care vor să muncească în străinătate, acestea situându-se abia pe locurile 10 și 11 într-un clasament al statelor europene.
depasire inconstienta FOTO captura video jpg
Șofer de autocar, depășire kamikaze pe linie continuă. Alți doi șoferi au evitat un carnagiu rutier VIDEO
Un conducător auto a forțat o depășire pe linie continuă, obligând alți doi șoferi să iasă practic de pe șosea ca să evite producerea unui grav accident rutier.
Avion American Airlines FOTO Shutterstock
Gemete și țipete bizare la bordul unui avion. Cum a reacționat pilotul VIDEO
Pasagerii unui avion al companiei aeriene American Airlines s-au plâns că au auzit gemete și zgomote neobișnuite prin sistemul de comunicații. Unul dintre oameni a înregistrat aceste sunete și a postat videoclipul pe Twitter.

HIstoria.ro

image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.