Lumea lui Bill Clinton

Conferinţa anuală „Clinton Global Initiative“, organizată în New York, reuşeşte să adune sute de şefi de stat, magnaţi din mediul de afaceri, conducători ai unor organizaţii non-profit, personalităţi din lumea academică şi chiar staruri de la Hollywood, nu doar pentru a discuta despre problemele globale, ci şi pentru a acţiona în privinţa acestora. Peter Baker, corespondent la Casa Albă pentru cotidianul The New York Times, şi Susan Glasser, editor executiv al Foreign Policy, s-au întîlnit acolo cu Bill Clinton, pentru o discuţie extrem de amplă. În cele ce urmează, sînt prezentate extrase editate din conversaţie.

Foreign Policy: În 2008 nu ne aşteptam ca economia să se prăbuşească atît de puternic. În 2009 nu credeam că populaţia din Iran va ieşi în stradă după alegeri. Gîndindu-ne la anul 2010, care sînt surprizele strategice la care ar trebui să ne aşteptăm?

Bill Clinton: Are trebui să ne uităm pe glob şi să vedem dacă există locuri în care s-ar putea declanşa corespondentul politic al crizei financiare. Adică, ceea ce cunoaştem despre toate sistemele care sînt supuse unei combinaţii de presiune şi dinamism este faptul că există clivaje şi vulnerabilităţi care nu sînt vizibile imediat deoarece oamenii se aşteaptă ca ziua de mîine să fie o copie a zilei de ieri şi a celei de astăzi. Am afirmat mereu că, într-un mediu extrem de dinamic, este de la sine înţeles că ar trebui ca în permanenţă să lucrezi pentru a realiza ceea ce este mai bun şi să te pregăteşti pentru ce este mai rău. Uşor de spus, dar cum să realizezi acest lucru? Şi care sînt semnalele de alarmă? De exemplu, poate ceva să meargă prost în Nigeria ca urmare a unei combinaţii de conflict economic şi conflict politic?

Pe de altă parte, în ce alte locuri din lume am mai putea fi surprinşi că se întîmplă ceva cu adevărat inteligent şi bun? Cred că mai există încă o speranţă ca israelienii, guvernul Hamas şi cel palestinian să ajungă la o înţelegere. Deoarece cred că tendinţele pe termen lung nu sînt pozitive pentru nici una dintre cele două părţi cărora le stă în putere să ajungă la o înţelegere. În acest moment, Hamas şi-a mai pierdut din credibilitate în urma operaţiunii din Gaza, însă, cu toate acestea, Autoritatea Palestiniană îşi sporeşte în mod vădit influenţa. Sînt într-o formă bună acum, însă dacă nu vor fi capabili să determine progrese economice şi politice susţinute, nu va fi bine pentru ei. Tendinţele pe termen lung pentru israelieni sînt încă şi mai sumbre, deoarece în curînd aceştia nu vor mai reprezenta o majoritate. Atunci vor trebui să decidă dacă vor continua să mai fie o democraţie, dar nu un stat israelian, sau dacă vor continua să fie un stat israelian, şi nu vor mai fi o democraţie. Aceasta este marea miză. (...)

Cred că unul dintre lucrurile surprinzătoare care s-ar putea întîmpla anul acesta este să se ajungă la un acord asupra multora dintre elementele disputei. Nimeni nu crede că acest lucru se va întîmpla – şi probabil că aşa este – din cauza complexităţii politice a Guvernului israelian. Însă tot ceea ce vă pot spune este că am petrecut mult timp, cînd eram preşedinte, încercînd să fac diferenţa între titlurile de pe pagina întîi a ziarelor şi tendinţele care se conturau. Dacă a existat vreodată un loc în care studierea tendinţelor să te facă să crezi că mai devreme e mai bine decît mai tîrziu, pentru a ajunge la un acord, atunci acesta este locul.

Războiul Rece a durat aproximativ 40 de ani. Vedeţi lupta care are loc în prezent cu extremismul, putem să o denumim cum doriţi, lupta împotriva terorismului, ca un fenomen de durată, sau credeţi că lucrurile se vor schimba în vreun fel în cursul următorilor zece ani?

Durata va fi determinată de menţinerea sau nu, în afara graniţelor de stat, a regiunilor din care grupările teroriste mari şi eficiente acţionează. Teritoriile din Pakistan şi cele aflate la zona de graniţă cu Afganistanul nu se supun autorităţii unui stat centralizat. Robert Kaplan este autorul a numeroase cărţi în legătură cu ceea ce se întîmplă în lumea modernă, iar dacă citeşti The Ends of the Earth şi restul acestor scrieri care spun că, de facto, indiferent de ceea ce există din punct de vedere legislativ, întreg pămîntul se transformă în mega-oraşe-cetăţi pline de oameni foarte săraci, furioşi, care nu beneficiază de educaţie şi sînt extrem de vulnerabili, atunci ai crede că urmează să avem de-a face cu o avalanşă de „vagabonzi milionari“.

Dacă acest lucru se va împlini, atunci este posibil să ne confruntăm pentru o periodă lungă de timp cu teroarea – adică uciderea, jaful şi constrîngerile din partea oamenilor care nu deţin autoritatea statului şi trec dincolo de frontierele naţionale. Pe de altă parte, terorismul are nevoie atît de teamă cît şi de oportunitate, pentru a înflori. De aceea, unul dintre lucrurile pe care Statele Unite, dar şi alţi protagonişti ar trebui să le facă este să încerce să ajute statul-naţiune să se adapteze la realităţile de secol XXI, pentru ca, mai apoi, acesta să învingă cu succes provocările.

În mod ironic, rezolvarea problemei energiei ar putea juca un rol semnificativ în reducerea atracţiei pe care o exercită fenomenul teorist, deoarece, dacă vom modifica modul în care producem şi consumăm energie în întreaga lume, acest lucru va crea oportunităţi pentru educaţie, pentru antreprenori, pentru muncă, pentru implicarea femeilor şi a tinerelor în evoluţii economice pozitive, la toate nivelurile venitului naţional, de la cele mai bogate state la cele mai sărace. În consecinţă, cred că toţi cei care au ceva de spus în mod creativ în domeniul energiei trebuie lăsaţi să se exprime în acest domeniu, deoarece lumea, pe măsură ce se integrează, are nevoie de o sursă pentru activităţile economice noi. În regiunile mai sărace, energia care se poate produce este suficientă pentru cîţiva ani, timp în care se poate face agricultura funcţională şi se pot trimite copii la şcoală. Însă această problemă a energiei ne-ar putea oferi, într-un mod extrem de tonic, o perioadă de zece ani de introspecţie. Gînditori foarte inteligenţi din domeniul energiei, Amory Lovins, Paul Hawken, oameni care au activat în acest domeniu timp de 30 de ani, au ştiut dintotdeauna, înainte ca energia să devină obiectul unei dezbateri serioase, faptul că nu poţi vinde un viitor verde, ecologic, dacă nu poţi dovedi că ideea este fezabilă din punct de vedere economic. (...)

Am afirmat întotdeauna că, dacă eşti un om religios, acest lucru înseamnă prin definiţie că există un lucru precum Adevărul, cu A mare. Pentru a supravieţui într-o lume plină de diferenţe, trebuia să recunoşti faptul că există o distincţie semnificativă între existenţa Adevărului, cu A mare, şi capacitatea oricărei fiinţe umane de a-l înţelege complet şi de a-l traduce în acţiuni la nivel politic care să fie în consonanţă cu el. Acesta este lucrul pe care trebuia să-l faci; să accepţi slăbiciunea omenească. Nu poţi spune oamenilor credincioşi să fie relativi în ceea ce priveşte credinţa lor. Ei cred că există un adevăr. Însă întrebarea dacă aceştia îl pot cunoaşte şi îl pot transforma într-un program politic este un lucru foarte, foarte diferit. Reprezintă de fapt un act de aroganţă.

Care sînt primii trei lideri cărora ar trebui să le acordăm atenţie, alţii decît preşedintele Obama?

Premierul australian Kevin Michael Rudd – este un tip extrem de inteligent, care cred că are o sete de a cunoaşte şi de a descoperi cum merg lucrurile.

Consider că oamenii ar trebui să analizeze ceea ce Paul Kagame a făcut în Rwanda. Este singura ţară din lume unde există mai multe femei decît bărbaţi în Parlament (deşi, în mod evident, una dintre explicaţii este genocidul). Chiar dacă nu este un stat perfect, Rwanda are cea mai mare capacitate dintre toate ţările în curs de dezvoltare, pe care le cunosc, de a accepta ajutor din afară şi de a-l folosi. Este dificil să accepţi ajutor. Ei au reuşit acest lucru. Şi cum, pentru numele lui Dumnezeu, reuşeşte Kagame să-l determine pe fiecare adult din ţară să-şi petreacă o sîmbătă, în fiecare lună, curăţînd străzile? Şi care a fost impactul psihologic al acestui lucru? Impactul identitar? Preşedintele spune că nu este jenant, nu este o muncă ruşinoasă, este un mod de a-ţi exprima loialitatea şi mîndria faţă de ţară. Cum îţi schimbi atitudinea faţă de ceva despre care crezi că ştii ce înseamnă? Cum a reuşit Kagame să facă lucrul acesta?

Există o mulţime de lideri fascinanţi în America Latină care merită atenţie. Dar cred că trebuie să ne uităm la Columbia. Cum a fost Medellín redat columbienilor? Ştim cu toţii faptul că preşedintele Uribe întîmpină critici la adresa sa, în SUA, însă cum a reuşit oraşul Medellín să treacă de la capitala mondială a drogurilor, unul dintre cele mai periculoase locuri de pe glob, la calitatea de gazdă a celei de-a 50-a aniversări a Băncii de Dezvoltare Intra-Americane? M-aş uita cu atenţie la acest lucru.

M-aş uita şi la un alt personaj, José Ramos-Horta, preşedintele primei ţări constituite în secolul XXI, Timorul de Est. Este Timorul de Est prea mic să fie o naţiune? Există „prea mic“ într-un astfel de context? Poate lupta curajoasă pentru independenţă şi libertate să dea naştere unei unităţi economice care nu va avea o populaţie sau o bază geografică îndeajuns de mare pentru a asigura bunăstarea propriei naţii? Cum vor putea evita kosovarii acest lucru?

 (interviu realizat de Peter Baker şi Susan Glasser pentru revista Foreign Policy)