Locuri care totuşi merită...

Publicat în Dilema Veche nr. 187 din 10 Sep 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Să despicăm firul în două - turism poţi face sau în ţară, sau în străinătate. Şi acum în patru - în ţară poţi face turism "clasic" (la mare sau pe Valea Prahovei) sau "experimental", căutînd locuri noi, redescoperind destinaţii uitate. Clasicul înseamnă înghesuială, trafic excesiv, bani mai mulţi, e drept, o stare relativă de confort, dar mai nimic nou. Am ales experimentul şi am descoperit, într-adevăr, locuri în care poţi fi fericit că ai ajuns şi de care te desparţi cu greu şi cu amintiri pentru o viaţă. Cu bune şi rele, cu lucruri care pot şi trebuie să fie schimbate. Am putut construi astfel un traseu de locuri interesante şi "obiceiuri" care arată după cum urmează. Repede, repede, la peşteră e coadă mare Convinşi atît de poveştile fascinante ale prietenilor, cît şi de sumedenia de informaţii superlative de pe Internet, ne-am ales ca prim obiectiv din aventura noastră apuseană Peştera Urşilor. Fiind destul de departe de locul care, pentru cîteva zile, avea să ne fie "casă", am preferat unui traseu, cum se spune - de picior, un drum naţional, şi apoi, din comuna Sudrigiu, 16 km de drum judeţean asfaltat pînă în satul Chişcău. Din punctul în care am lăsat maşina, şoseaua şerpuia spre Peştera Urşilor, printre copaci. Pînă la "obiectiv" însă nu am putut rata bazarul de lîngă parcare, un loc în care se vindeau tot soiul de obiecte lipsite de orice urmă bun-gust, fără specific, fără nimic. Din acelea pe care le poţi găsi oricînd pe Valea Prahovei, pe DN 1, lîngă Vadul Cerbului sau la Castelul Bran. Brelocuri cu echipe de fotbal şi cu Dracula, diplome pentru "cel mai bun tată", "cea mai bună mamă" şi "cel mai bun" orice, telefoane mobile de plastic, clame de păr cu fluturaşi, tot soiul de statuete abstracte din lemn care să-ţi amintească pe unde te-ai plimbat - "Chişcău, Peştera Urşilor, 2007" -, cascade de dormitor şi ceasuri cu Maica Domnului cu Pruncul etc. Din toate produsele expuse la vînzare ne-au atras atenţia doar florile de mină şi, desigur, bunătăţile tipice: sirop, vin, brînză în coajă de brad, ţuică de prune, rachiu de pere, brînzoaice, clătite, şerbet etc. Greu de părăsit această lume pestriţă pentru că fiecare negustor ne îmbia cu cuvinte dulci, doar-doar vom cumpăra ceva. După cîteva minute şi un peisaj pîrjolit, am ajuns în faţa unei clădiri fade, de culoare albă la origine, spălăcită acum. Pe un geam din termopan era lipit un afiş care ne-a captat atenţia: "Intrarea în peşteră se face pe la 1, prin bar". Am cumpărat bilete, am urcat la 1 - bănuind că despre etaj era vorba în anunţ - şi, printre nori de fum de ţigară şi mirosuri alcoolice dintre cele mai variate, am zărit o uşă tot din termopan alb - intrarea în peşteră. Stînd la coadă, am înţeles şi rolul barului: plictisit de atîta aşteptare, aveai unde să-ţi omori timpul. La un moment dat, a apărut şi ghidul care a început să ne ordoneze, în şir indian. Unu, doi, trei... peste 40 de indieni. Am plătit şi taxa foto - de trei ori preţul biletului - cu gîndul că banii vor fi folosiţi cumva, tot pentru peşteră. În timp ce grupul înainta aproape în pas alergător, explicaţiile ghidului curgeau şi ele pe bandă rulantă: "Peştera Urşilor măsoară 1500 m... La început s-a format galeria superioară, mai apoi cursul subteran de apă a modelat galeria inferioară...". Din păcate, n-am reuşit să prindem decît frînturi din informaţii pentru că mai tot timpul rămîneam în urmă, dornici să facem cît mai multe poze. La un moment dat, de nicăieri din întuneric, apare ghidul cu numărul doi, a cărui principală sarcină era - se pare - să verifice chitanţele turiştilor care fac poze. Sau cel puţin aşa am dedus din felul - superior, ar fi vrut el, stîngaci, ni s-a părut nouă - în care ne-a abordat cînd ne-a văzut făcînd poze: "Nău foto, nău foto! Mani, mani!". După ce i-am demonstrat că sîntem bun-platnici şi că este cazul să-şi descleşteze mîna de pe obiectivul aparatului de fotografiat, omul s-a calmat, dar nu ne-a lăsat să zăbovim foarte mult într-un loc - chipurile, să nu ne îndepărtăm de grup. Tehnica era simplă: mergea la un pas în urma noastră şi stingea lumina aşa încît să nu mai putem face poze. În acest fel, deloc elegant, de a ne zori, am mai prins cîteva din explicaţii. "În funcţie de compoziţia chimică a apei şi de înălţimea şi frecvenţa de cădere a picăturilor, stalactitele şi stalagmitele iau forme dintre cele mai variate..." 45 de minute - atît a durat vizita. Trei sferturi de oră într-o lume "îngheţată", fabuloasă, care-ţi rămîne în minte pentru mult timp şi de care îţi aminteşti cu drag. Şi în care îţi doreşti să revii cu orice preţ! Măgura e frumoasă, nimic de zis, dar nu o găseşti După ce ieşim din Peştera Urşilor, sătenii ne indică un traseu care ar fi trebuit să ne ducă la Măgura. Una dintre cele mai frumoase peşteri din România. "Stînga, peste podeţul de lemn, şi mergeţi drept. Şi ţineţi calea pînă daţi de peşteră". Facem întocmai cum am fost sfătuiţi şi "ţinem calea", furaţi de frumuseţea şi de sălbăticia din jur. În scurt timp însă, drumul drept s-a transformat într-un urcuş din ce în ce mai anevoios, fără nici un marcaj care să ne indice că sîntem pe drumul cel bun. După două ore, fără speranţă şi cu răsuflarea tăiată, abandonăm şi ne întoarcem agale de unde am plecat, fără să regretăm însă plimbarea. În fond, plăcerea nu stă neapărat într-o serie lungă de obiective pe care le bifezi pe o listă imaginară. Chiar şi un simplu "hai-hui" pe un drum care nu duce nicăieri are un farmec pentru care merită să te aventurezi! Pensiunea mea, a ta, dar nu şi a lor După o zi de cutreierat cărările în lung şi-n lat, ajungem "acasă" obosiţi şi - aşa cum se întîmplă mai mereu la munte după un traseu lung - flămînzi. "Aerul de munte" este de vină - parcă aşa se spune... De pe marginea drumului, dintre copaci, ne face cu ochiul o pensiune cochetă din lemn, rustică pînă la ultima ţiglă de pe acoperiş, plină de jardiniere cu flori viu colorate. În curte - o grădină botanică în miniatură, amenajată cu mult bun-gust - lenevea un Saint Bernard. Cum ar fi putut lipsi din acest tablou montan tocmai "cîinele rău"! Dulăul însă, în loc să fie vigilent aşa cum se cădea la statura şi statutul lui în peisaj, era de-o indiferenţă şi de-o relaxare aproape molipsitoare! Soarele era mai important pentru el decît orice altceva din jur. O plăcuţă de lemn care scîrţîia surd în bătaia vîntului ne confirmă bănuielile: "Pensiune. Cazare şi Restaurant" - exact locul pe care îl căutam! Intrăm, dăm bineţe şi ne îndreptăm agale spre terasa primitoare. O doamnă mărunţică, frumos îmbrăcată, poate prea "cochetă" pentru atmosfera "turistică" din jur, ne răspunde la salut şi, văzînd că vrem să ne aşezăm la masă, ne-o retează scurt: "Ne pare rău, dar noi nu servim turiştii din afară!". Am fost atît de surprinşi de "amabilitatea" doamnei, încît ne-a luat vreo două minute să ne dăm seama ce vrea de fapt să spună: pe scurt, cazarea în pensiunea cu pricina era o condiţie obligatorie pentru a mînca în restaurant. Cum nu aveam în plan să rămînem peste noapte, mesajul era să ne luăm gîndul de la masă, dar cum "locantele" gastronomice din zonă erau destul de limitate, am preferat să insistăm. De voie, de nevoie, am fost poftiţi pînă la urmă la una din mese şi am fost serviţi cu ce era mai bun în meniu: ciorbă, păstrăv şi clătite cu dulceaţă de afine. Şi, contrar aparenţelor, ne-am convins că merită să revenim. Poate chiar pentru cîteva zile, nu doar pentru un prînz... Parcare la preţ de lux, în vîrf de munte Ziua următoare am fost la gheţarul Scărişoara, un loc de care nu am reuşit să ne desprindem foarte repede. Prea frumos şi prea "rar" ca să-l părăsim după cele 40 de minute cît a durat vizita în peşteră. Am stat mult şi l-am admirat în tăcere. Cînd am ajuns însă la maşină şi eram pe punct de plecare, o mînă "dîrză" s-a proptit pe capotă, ne-a făcut semn să tragem geamul şi ne-a fluturat pe sub nas un chitanţier. "Ştiţi că aici e cu parcare!" - s-a răstit o voce groasă. Ne uităm în stînga, munte. În dreapta, izvor de munte. În faţă şi în spate, drum forestier - imposibil aşadar de înţeles exact ce anume din pustietatea şi sălbăticia dimprejur se dorea a fi o parcare, aşa că am cerut explicaţii. "Da, parcare, ce vi se pare aşa ciudat?! Sînteţi cam nedumerită!" În creierul muntelui, pe un drum prăfuit şi plin de pietre, un domn în şlapi se postează în faţa maşinii tale şi-ţi cere, la început prieteneşte, mai apoi arogant, o sută de mii. "De lei vechi, sper!" - spunem noi, avînd senzaţia că încearcă să ne ia de fraieri. "Uitaţi care-i treaba! Zona asta este proprietatea mea, a nevestei şi a copiilor. Este bunul meu şi fac ce vreau cu el. Vedeţi, de acolo şi pînă aici şi după podeţul ăla este terenul nostru şi trebuie să plătiţi o sută de mii pentru că l-aţi închiriat." Probabil că nu eram primii care protestam împotriva acestei taxe pentru că "proprietarul" îşi învăţase lecţia pe dinafară, parcă era un disc de vinilin - vorbea încontinuu, anticipa orice întrebare şi avea răspunsurile pregătite. Aşa am aflat cîţi proprietari de drept are terenul pe care staţiona maşina noastră, numele fiecăruia dintre ei, anul în care a fost înfiinţată firma care figura pe chitanţier, faptul că mega-taxa a fost stabilită de Primăria comunei, şi tot soiul de alte informaţii care nu ne interesau defel! "Văd că vă plictisesc! Nu-nţelegeţi, bine, hai, daţi-mi 50 şi vă las fără chitanţă!" Am fi putut parlamenta îndelung, dar am preferat să plătim suta de mii şi să ne continuăm plimbarea. Următoarea oprire, cascada Vîrciorog. Urşilor le place zmeura, nu cascada Accesul se face pe un drum forestier care şerpuieşte de-a lungul pîrîului. În mai puţin de o oră, am ajuns la o impresionantă cădere de apă de 15 metri. Terenul nu era foarte accidentat, aşa că ne-am gîndit să "explorăm" împrejurimile. Citisem că nu departe, dar puţin vizibilă, se află o galerie de mină părăsită. După un suiş de 50 m, am văzut pe partea stîngă o grotă ascunsă într-un pîlc de vegetaţie deasă în care nu am îndrăznit să pătrundem, fiind preveniţi că terenul nu este sigur. Tot din poveştile oamenilor am aflat că pe aici se mai aciuează cîte un urs. Expediţia s-a sfîrşit repede pentru că teama şi-a spus cuvîntul, mai ales că un cîine care s-a tot ţinut după noi a devenit brusc neliniştit. A ciulit urechile, a început să mîrîie şi să se uite fix şi nervos spre versant. Chiar or fi urşi în zonă? "Bineînţeles - ne spune un tînăr care locuia în sat şi care urcase la cascadă cu nişte prieteni. Deasupra noastră este un zmeuriş la care vin des urşii. Chiar şi în grotă mai intră cîteodată, dar mai mult iarna. Probabil că îşi fac culcuş acolo." Pentru o asemenea primejdie nu aveam nevoie de semne, nici pe hartă, nici pe drum. Am înghiţit în sec şi ne-am spus, din priviri, că o întîlnire de gradul III este de evitat. Cercul galben; ba, pătratul cu cruce; sau ambele? De cîteva ori ni s-a întîmplat să intrăm pe trasee marcate total diferit faţă de ce era indicat pe hartă. Cercul galben de pe hîrtie, de exemplu, se poate transforma pe munte într-un pătrat cu cruce - nu contează, atîta timp cît nu te rătăceşti şi ajungi unde ţi-ai propus. Ce te faci însă dacă nu există semne care să indice traseele marcate? Întrebi în dreapta şi în stînga... dacă ai pe cine. Sătenii cunosc împrejurimile ca pe propriul buzunar, cu singura menţiune că ceea ce pentru ei înseamnă un traseu uşor - de maximum o oră, pentru tine, turistul amator de drumeţii, obişnuit cu "platitudinile" metropolitane - s-ar putea să se transforme într-un urcuş anevoios de cel puţin două ore. Dacă necunoscutul şi senzaţionalul te sperie, rămîi în "tabăra de bază" şi te mulţumeşti să baţi în lung şi-n lat satul de la poalele munţilor. Vreme de - să zicem - un ceas. Atît durează "turul" micului sat. Plimbare care musai se finalizează într-un restaurant. Meniul pare generos la prima vedere - ai de unde şi ce alege. "Pare", pentru că din două vorbe schimbate cu chelnerul ajungi la concluzia că mai mult de jumătate din felurile de mîncare trecute în meniu nu pot fi servite - dezavantajul "cursului de săptămînă" pe care foarte mulţi turişti îl preferă pentru a evita aglomeraţia. Proprietarilor de pensiuni nu le convine să gătească prea multe feluri cînd pensiunea nu este complet ocupată. Ca turist de "curs de săptămînă" întîmpini o serie de inconveniente, de care însă, de vineri pînă luni, eşti scutit. Nu ai căldură în cameră, la televizor nu poţi urmări decît cîteva posturi, la masă nu poţi comanda ce vrei - ţi se aduce ce există -, de desert, nici nu poate fi vorba, iar micul dejun nu este suedez, deşi în ofertă aşa apare. Inconvenientele există, dar ni le-am asumat de la bun început. Valea Prahovei şi Marea Neagră nu mai sînt locuri exclusiv de relaxare. Sînt - pentru unii cel puţin - "cartiere" metropolitane, cu toate dezavantajele care decurg de aici. Doritorii de aer curat, de frumuseţi croite doar de talentul şi răbdarea naturii, înţeleg, cu siguranţă, că turismul e în altă parte. Pe cărările bătute de noi şi pe care vă invităm, pur şi simplu, să le urmaţi.

image png
Supraviețuire
Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade.
image png
Autenticitatea, între parfum și mujdei
În psihologie, esența unei personalități este definită, în principiu, de cinci caracteristici centrale.
image png
Speranța
Speranţa este una dintre virtuţile teologice.
image png
Scriptura: arbore, spital, cer
Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.
image png
Inima casei
Acum, la facultate, împreună cu colegele mele, doctorande în arhitectură, Irina Scobiola și Silvia Costiuc, îi învățăm pe studenții noștri cum să proiecteze o locuință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Sau că liliecii sînt, în unele privințe, niște creaturi de invidiat? Sau că bat sex e totuna cu bad sex?
image png
Moș Nicolae
Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Sărbătorile vin!”
Problema nu prea are legătură cu renul Rudolf și vorbește mai mult despre tine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.