Locuitorii din castel

Publicat în Dilema Veche nr. 106 din 2 Feb 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În satul Podriga, comuna Drăguşeni un singur loc mai aminteşte de timpurile poleite cu aur ale caleştilor boiereşti, de vremurile cînd oamenii erau slugă pe pămînturile dimprejur, toate ale boierului Alexandru Enacovici; 1.000 de hectare, moşia Podrigii. Acesta este conacul lui Enacovici, construcţie etajată în stil renascentist în care acum fiinţează Spitalul de Psihiatrie din Podriga, denumit în documentele vremii "spital de boli incurabile". Un singur om din sat rememorează, prin ochii copilului care a fost odată, marea moşie a Podrigii, poruncită de la conac de boier hîtru. Spitalul-castel "Care este realitatea, pînă la urmă?" În 1971 ia fiinţă Spitalul de Boli Incurabile din Podriga, în fostul castel moşieresc, o construcţie etajată, în stil renascentist, cu 24 de camere folosibile. A fost reamenajat ca spital de către Ministerul Sănătaţii între 1969 şi 1971. Asistenta-şef a spitalului, Marilena Buruiană , mă primeşte în birou, una dintre cele 24 de camere ale vechiului conac, acum reamenajată. Pentru ea, cei care ajung aici sînt oameni normali, numai că au o problemă de sănătate. Chiar dacă, de cînd fiinţează spitalul a existat un singur caz în care un pacient s-a reîntors în sînul familiei reabilitat, sau poate tocmai pentru asta, dna asistentă-şefă refuză cu îndîrjire sintagma "bolnavi irecuperabili". "Sînt două tipuri de afecţiuni pentru care se ajunge aici: schizofrenie, care este cea mai complexă boală psihică, şi oligofrenie. La schizofrenici boala se manifestă prin halucinaţii - auditive sau vizuale -, o răcire afectivă, nu mai vor să ştie de părinţi, rude, prieteni, se izolează într-o lume a lor, în care se închid şi nu mai vor să mai comunice cu exteriorul. Oligofrenii, dimpotrivă. Sînt foarte volubili, simt nevoia să împărtăşească totul cu ceilalţi. De fapt, ce e oligofrenia? Înapoiere mintală. Ei sînt nişte copii în corp de adult." La uşa biroului ei mereu e înghesuială. Vin să vorbească. Să spună ce visează noaptea, să se pîrască unii pe alţii sau să ceară ţigări. "Vor satisfacerea unei nevoi aici şi acum. Dacă nu o primesc, mă înjură, se enervează. Reacţionează ca nişte copii cărora nu le dai o jucărie. Şi mai ales, vor atenţie. De exemplu, dacă ies în curte, trebuie să am mare grijă pentru că ei mă urmăresc cu care dintre ei vorbesc mai mult, căruia îi acord eu mai multă grijă sau atenţie. Şi cu greu mă pot împărţi." Vizitele familiilor celor internaţi aici sînt puţine sau lipsesc. Din 80 de pacienţi, 5 îşi primesc la castel rudele. Acestea vin cam o dată pe an şi atunci pentru că îşi amintesc de pensia pe care o primesc de pe urma lor. Nu vor să mai audă de sora, soţul sau fratele care a ajuns aici. După 10 ani de lucru în spital, după lucrări de specialitate răsfoite, chiar şi după o licenţă în psihologie, universul lor, al bolnavilor psihic, rămîne pentru dna asistentă-şefă un mister. "Eu le spun că nu e bine, încerc să le explic cum e normal, pentru că aşa facem noi, aşa face lumea de dincolo de aceste garduri. Pentru ei, halucinaţiile lor sînt lumea reală. Şi atunci, cine sînt eu să le arăt altă realitate? Care este realitatea, pînă la urmă?" Macahon Soarele şi-a călătorit razele prin lume şi le-a aşezat supus deasupra conacului. Tot într-o zi ca asta trebuie că boierul, întors de la Viena sau poate de la Paris, gîndea leneş pe terasă la trebile moşiei, cît vătafii înhămau caii. Pe aceeaşi terasă, locuitori ai castelului îşi dezmorţesc trupul şi mintea la soare. Sînt înşiraţi care încotro, unul priveşte cerul înfometat, parcă ar fi deschis ochii acum, în soarele ăsta gras, pentru prima oară; într-un colţ, lipit de balconul terasei, un bărbat îmbrăţişează gardul ca pe cel mai bun prieten din copilărie, îl strînge între degete şi fierul pare că se lasă unduit sub forma degetelor lui încleştate; unul plimbă un căruţ de colo pînă colo, inspectează dacă mai sînt provizii; mulţumit, se întoarce ca să revină de unde a plecat. Căruţul este gol. Un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, rufos, dă tîrcoale celor nou sosiţi la castel. Are cravată roşie cu picăţele şi o şapcă roasă pe cap. El este Macahon , portarul castelului. De cînd a venit aici şi-a încropit o colecţie impresionantă de cravate. În fiecare zi poartă una. Are chiar şi o uniformă veche de poliţist, i-au adus-o cei care au mai trecut pe aici, înduplecaţi de rugăminţile lui. Macahon vrea acasă, ca majoritatea celor de aici, de altfel. Zice că are soţie şi copii la Suliţa, un sat din apropiere. Şi vrea acasă. Uită apoi de tot, îşi ia poziţie de drepţi şi funcţia în serios. Macahon se crede portar, aşa cum nimeni din personalul spitalului nu crede că are familie la Suliţa. Astăzi sînt eu portar. Mîine eşti tu... Bitic ţine contabilitatea spitalului de ani buni şi se minunează şi în ziua de azi cum de a rămas aici atîta timp, cu atît mai mult cu cît nici prin cap nu-i trecea că va lucra vreodată la un spital de psihiatrie. Acum îi ştie bine pe toţi, cu accesele lor de plîns, cu mofturile lor de copii, cu visele lor pe care nici unul din cei care trec pe lîngă gardul castelului nu le va avea vreodată, noaptea. Bitic le dă ce vor ei cel mai mult, cînd uită de plecatul acasă: ţigări. Şi mai face ceva: stă cu ei de vorbă. "M-am obişnuit aici. Şi nu pot să-i văd ca pe nişte nebuni. Sînt oameni cu probleme. Cu toţii avem probleme. Sînt oameni ca şi noi." Bitic îşi laudă florile care îi înfloresc vara, din iarbă. Are trandafiri, lalele. Flori multe. "Niciodată, careva dintre ei nu mi-a rupt o floare. Lasă frumuseţea asta de flori afară, într-o gradină, oriunde. Nu mai rămîne nimic din ea." Îşi mai aminteşte Bitic de o maşină lăsată de cineva în curte, zile la rînd. Nu a fost nevoie să o păzească pentru că nu s-au atins de ea. Poate doar să sară careva de-afară gardul, să se gîndească la prăduit. Odată, Bitic le-a instalat un fel de barieră: o rangă de fier sprijinită de doi buşteni. Şi ei s-au vorbit între ei, s-au organizat şi au început să păzească bariera. Pe rînd. Astăzi sînt eu portar, mîine eşti tu... Şi-au luat rolul în serios. Şi în fiecare zi, unul dintre ei monitoriza trecerea celorlaţi, cărora avea să le vină, într-o zi, rîndul. Nuţa Ia ţigara şi o aprinde repede, cu degetele tremurate. Odată degetele ei au fost ale unei domnişoare cochete, subţiri şi sigure, erau degete de asistentă la Spitalul de Boli Infecţioase din Iaşi. Lua sînge pacienţilor pentru analize, făcea injecţii. Şi-i plăcea meseria. Acum Nuţa are în jur de patruzeci de ani şi locuieşte la castel. Vorbeşte cursiv, însă tînguitor şi cuvintele pleacă de la ea plînse: "Era totul bine, îmi plăcea tare mult să lucrez la spital. Apoi, într-o zi, domnişoară, nu ştiu ce s-a întîmplat cu mine. Îmi era frică să mai fac injecţii, cînd trebuia să mă apropii de oameni, dădeam înapoi". Trage din ţigară şi priveşte fix, se uită fix la mine, cu ochii clari şi cu glasul plîns: "Ca şi cum mi se întunecase emisfera cerebrală. Nu mai gîndeam cum trebuie, înţelegeţi?". Apoi, asistenta de odinioară îşi pune diagnostic: "Începusem să fac tulburări cu agitaţii psihomotorii". În ochii ei rugători se întrevede silueta asistentei de douăzeci şi doi de ani care fuge din faţa pacientului, din salon, din spital, îşi găseşte în stradă seringa în mînă şi o leapădă, căci îi e frică de ea. O leapădă pe asfalt şi aleargă. Un timp, colegele au păsuit-o şi nu i-au spus doctorului de tulburările pe care le avea în timpul serviciului. Dar el a venit într-o zi la ea şi i-a spus: "Nuţa, tu te-ai îmbolnăvit. Aşa-i?". Şi i-a răspuns atunci, ştiind că-şi va pierde slujba: "Da, domnule doctor". Pe atunci Nuţa avea un prieten. Înalt, chipeş. Trecea pe la ea la serviciu, să o vadă. Şi-l iubea. Mergeau la plimbare pe Copou, se ţineau de mînă, mergeau la cinematograf, la filarmonică. Îl iubea. "Dar nu-mi mai amintesc cum îl cheamă, domnişoară. Mă chinui să-mi aduc aminte. Sorin parcă. Dar numele de familie... Şi îl visez noaptea, şi vreau să-l strig." Se apleacă cu trupul în faţă, "nu-mi amintesc", are ochii mari, deznădăjduiţi, "...nu-mi amintesc", şi mîinile ei imploră numele bărbatului pe care şi acum îl mai iubeşte. Castelul-spital Peregrinările boierilor Odată, saloanele în care locuiesc astăzi pacienţi erau camere împodobite cu tablouri, porţelanuri şi argintărie. Erau saloane mari, frumos parchetate, cu mobilier vechi şi scump, culese din călătoriile boierului prin lume, la Paris şi Viena. Moş Nica Acalfoaie îşi aduce aminte, de pe cînd era copil, castelul. De acolo porneau poruncile înspre moşia de 1.000 de hectare a Podrigăi, înspre ţăranii supuşi care dădeau ascultare fără crîcnire boierului Alexandru Enacovici. "Aprig om era boierul. Oamenii îşi scoteau vitele la păscut pe pămîntul care era tot al lui. Şi ca să-ţi dea voie să le scoţi la păşunat trebuia să munceşti cu ziua la el pe moşie, la trebi agricole." Şi boierul avea o fată pe care o chema Constanţa. Cuconiţa era oloagă, stătea toată ziua pe prispa castelului în scaun cu rotile şi scruta dealurile Podrigii pe care le stăpînea, dar nu le putea străbate. "Şi-ntr-o zi a venit la castel un flăcău, inginer la Bucureşti. Vai de mama lui, cu o jiletcă ponosită şi ruptă, atîta avea. A venit s-o peţească pe cuconiţa. Boierul i-a dat-o pe loc şi a plecat. Le-a lăsat castelul şi toată moşia şi s-a dus." Lui Vasile şi Constanţei Palade le-a rămas în grijă toată averea lui Enacovici: 40 de boi, pe care îi înjugau cîte 4 la arat moşia, 4 iepe mari, albe şi frumoase, 4 hamuri trupare, acareturi, o strînsură de bivoliţe. Podriga avea stăpîn nou. Boierul era înalt, slab, dar chipeş. Pe Constanţa o lăsa uitată la castel, cu picioarele moarte, aşteptîndu-l. Şi el pleca în sat la drăguţe: "Avea două muieri tinere în sat cu care trăia. Mai apoi le-a adus chiar la castel, sub nasul cuconiţei, fără să-i pese că-i amară inima". Moş Nica Acalfoaie vede ca azi cum a fost trimis de nevasta cumnatului său la moşie, la bărbatu-său, care muncea acolo. Să dea viţelul la supt la bivoliţă. Cînd se întorcea cu treaba gata, avea acasă la cumnată-sa, promisă, o strachină de pomuşoară. "Cînd am ajuns acolo şi am găsit animale mari şi negre, cu ochii lucioşi, am rupt-o la fugă de nu mi-o mai trebuit nici pomuşoară, nici nimic. Nu mai văzusem pînă atunci bivoliţe." Tot la boier, moş Nica vede pentru prima dată în viaţa lui maşina. "Eram la păşunat vitele cu băieţii, colo pe creastă. Şi am auzit noi atunci de ne-am minunat, un claxon. Am coborît alergînd de pe costişă şi ne-am pitulat lîngă drum să vedem boierul coborînd dintr-o maşină." Rar ajungea pe moşie boierul; lăsase în urma sa să grijească de acareturi şi trebile moşiei un vechil care avea în subordine doi vătafi, care umblau călare. Şi cînd se înturna boierul de prin ţări străine, lua vătafii cu el şi mergea să inspecteze moşia Podrigăi. Urca dealurile seara tîrziu, pe răcoare. Cuconiţa Constanţa îi face boierului o fată pe care o botează Yvona. Şi boierul nu o lasă pe boieroaică să alăpteze. "Lua copilul şi-l ducea la femei în sat, că zicea că femeia care abia a fost grea nu are voie să alăpteze, că face rău copilului. Ştia el ce ştia, că doar cutreierase ţări străine." Yvonei îi rămîn conacul şi acareturile, lăsate prin testament de către tatăl său, Vasile Palade, în 1941. Nu le stăpîneşte mult pentru că în martie 1949 averea boierilor este naţionalizată. Astfel, totul trece în proprietatea statului. Un moş de-al lui nea Nica Acalfoaie este angajat paznic la castel. În castelul boierilor alungaţi mai rămăsese un pian.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.