Lacustră

Plouă. Din nou. Şi nu e nici măcar un strop (!) de melancolie sau dracu' ştie ce altă umbră de romantism ori visare în potopul de afară. În România, de nouă luni de zile, cu mici pauze cît să apuce miniştrii sau preşedintele să promită sinistraţilor case şi automobiliştilor poduri, plouă de rupe. Sînt inundaţii. La televizor se anunţă avertismente hidrologice, reporteri cu cizme şi pelerine transmit dintre puhoaie. Spre seară, tot la televizor, se discută problema ploilor, problema digurilor, problema banilor şi, în general, toate problemele ţării lacustre care a devenit România. Cineva, probabil un ministru, priveşte fix în camera de luat vederi şi anunţă că vrea să transmită un mesaj sinistraţilor. Începe cu aplomb, dar, după două fraze, îşi pierde elanul şi acceptă, resemnat, să murmure restul promisiunilor în barbă. Altcineva, probabil moderatorul discuţiei, i-a atras atenţia că sinistraţii nu mai au case şi că, în logica elementară a lucrurilor, e de presupus că, odată cu casele, s-au dus pe apa sîmbetei şi televizoarele. Asta în cazul fericit în care le-au avut vreodată. Plouă. Peste Bucureşti, capitala României, s-a abătut, aşa cum se abate cam în fiecare an spre toamnă, una dintre ploile acelea, cu spume, care transformă străzile în rîuri şi trotuarele în insule. La miezul nopţii, bîntuit de coşmarul potopului biblic, m-am urcat în maşină să văd cum arată sub ploaie cel mai mare oraş din ţară. Nu e nimic de povestit pentru că nu s-a schimbat nimic: Bucureştiul are cîteva clădiri noi, mai puţini cîini pe străzi şi ani buni de cînd a scăpat de Halaicu, dar a rămas oraşul în care te scufunzi, la propriu, după cîteva ore de ploaie. Şase bolovani aruncaţi în mijlocul străzii, la intersecţia Dimitrov cu Mihai Bravu, ţin loc de pod de trecere pentru pietonii amatori de echilibristică. Tîrziu, în noapte, îi văd bălăngănindu-se în mijlocul apelor, ţopăind de pe un bolovan pe altul, în temerara probă a traversării de la trotuar spre staţia de tramvai. Am mai văzut asta. Aşa cum, deşi nedifuzate încă, mi se pare că am mai văzut şi emisiunile TV în care o să se discute despre canalizare, despre fonduri europene pentru reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului şi, în general, despre ce va să fie. Apă de ploaie... "Plouă, plouă, plouă, plouă/Vreme de beţie..." Un isteţ, dintre cei care încă mai cred că e ceva romantic şi bacovian în mizeria fluidă care a inundat România, pune piesa lui Alifantis la radio. "Şi s-asculţi, s-asculţi pustiul/Ce melancolie!" După ce se termină cîntecul, cretinul se simte inspirat şi produce o comparaţie cu New Orleans-ul şi Katrina. Pe scurt: dacă ei, americanii, au avut asemenea probleme, să fim mai relaxaţi, noi, românii, că vorba aceea, se întîmplă şi la case mai mari! Mă uit în jur, văd alţi pietoni ţopăind în căutarea unor insule de asfalt şi, pentru o clipă, îmi trece prin minte secvenţa apocaliptică a Bucureştiului lovit de uragan. Închid radioul exact în momentul în care nefericitul din faţa microfonului se gîndeşte să treacă în extrema optimismului debordant, punînd "Good day, Sunshine". Şi e trecut de miezul nopţii! Se întîmplă, cîteodată, să ne îmbărbătăm unii pe alţii, spunîndu-ne că putem trece cu bine examenul comparaţiilor cu alte ţări şi popoare din lumea civilizată. Aruncăm la înaintare tot arsenalul: frumuseţile patriei, istoria milenară, vinurile, sarmalele, mititeii, pe Eminescu, pe Titulescu şi pe Brâncuşi, Gerovitalul, olimpicii sau taximetriştii vorbitori de engleză şi franceză. Din cînd în cînd, se aud şi voci strigînd "progresele extraordinare făcute de România pe calea integrării europene". Uneori, în special vara, ţara e frumoasă şi primitoare. Şi se întîmplă să rămînă aşa pînă la prima ploaie.