Lacuri sărate, biserici, cetăţi <p>- turismul de nişă -
Cît poţi cuprinde cu privirea, nu vezi decît oameni bine dispuşi care fie stau la soare, în poziţie verticală, acoperiţi în totalitate cu nămolul binefăcător, fie se bălăcesc într-un fel de cazane, opt la număr, cu o apă de culoarea cărbunelui, păstoasă parcă, în care plutesc liniştiţi, ameţiţi de căldura soarelui. Salinitatea lacurilor variază de la 120 pînă la 350 g/l, aşa încît şi cel mai nepriceput într-ale înotului se poate bălăci în voie. Cu toate acestea însă, în lipsa unui salvamar (inexistent la prima vedere sau "deghizat", poate, în civil) şi din pură precauţie, turiştii şi localnicii se ţin departe de lacurile mai adînci - de exemplu, Lacul Ocna pustie cu o adîncime de 132 m sau Lacul Brîncoveanu, a cărui adîncime este necunoscută. Mare succes la publicul din Ocna Sibiului pare să aibă Lacul cu Nămol - apa are cel mult un metru, iar fundul lacului este plin de nămol cu miraculoase efecte terapeutice. Din zbor, prind o conversaţie între două doamne, una "pestriţă", plină de nămol pe braţe, picioare şi abdomen, alta nu foarte convinsă să profite de binefacerile naturii. "Tu, parcă ar fi noroiul din fundul curţii cînd toarnă cu găleata. Dar ăla parcă nu miroase aşa rău... Nu pute!" "Eu îţi spun... A venit acum un an o bucureşteancă, nu îşi putea mişca mîna dreaptă... După ce s-a tratat o săptămînă, a plecat acasă ca nouă..." Pe "neîncrezători" îi recunoşti cu uşurinţă - strîmbă uşor din nas cînd simt mirosul puturos al nămolului, se feresc, cu mişcări discrete, de oamenii înnegriţi parcă de funingine şi preferă să lenevească la soare, pe pămîntul dur şi plin de crăpături din jurul lacurilor. Dacă-i priveşti însă pe oameni şi, mai ales, culorile, petele, desenele, "modelele" negricioase de pe trupurile lor, ai zice că prea puţini sînt scepticii cu "noroi în fundul curţii". Unii sînt plini de nămol din cap pînă-n picioare - dacă în jurul ochilor şi al gurii nu ar avea două cercuri mari, albe, ai avea strania senzaţie că nu ştii unde încep şi unde se termină. Alţii, în funcţie de "afecţiuni", sînt "pictaţi" fie pe membre, fie pe încheieturi, umeri sau spate. Copiii, "trataţi" cel mai artistic - cum altfel să-i convingi?! -, par şi se comportă ca nişte mici indieni. Puncte, linii, pătrăţele şi o atitudine războinică de Chingachgook. Într-unul dintre lacuri, la fel de negru şi de "vîscos" ca majoritatea celor opt, format pe fundul unei găuri împrejmuite de pereţi înalţi de pămînt pe care se văd urme albicioase de sare, accesul se face pe o scară de lemn, lungă, dar extrem de îngustă. Privind-o, ai senzaţia scărilor rulante de la metrou. Unii aşteaptă liniştiţi să înainteze coada - calmi, doar au venit pentru relaxare, şi strîngînd cu putere balustrada scării care scîrţîie sub greutatea oamenilor. Alţii, fără să facă prea mare tărăboi, se arată nemulţumiţi pentru că cele două "sensuri de mers" ale scării nu sînt respectate. Un domn subţirel, care urca spre mal după ce se bălăcise cîteva minute pentru a scăpa de nămolul de pe corp, îi spune unei doamne care cobora de mînă cu un puşti: "N-o fi loc, doamnă, dar dacă ne înghesuim, blocăm tot accesul. Aşa, dreapta, puţin mai în dreapta, stînga oleacă mai în stînga şi ne mişcăm mai uşor". Doamna pare să nu-i dea nici o atenţie - puştiul cu care era se smiorcăia de mama focului că-i intrase "dintr-ăla" în ochi, iar ea era mai interesată să-l calmeze pe băiat. "Gata, mamă, n-ai păţit nimic. Ne jucăm în apă şi-ţi trece." Se conformează însă, trece din dreapta puţin mai... în dreapta şi micul conflict se aplanează. "Aşa, vedeţi că se poate?!" Tina şi timpul întors manual Din afară, Biserica Evanghelică din Cristian pare un loc rece, inaccesibil. Cu cît priveşti mai intens zidurile masive din piatră care o înconjoară, cu atît dimensiunea lor ajunge să te domine, iar senzaţia că nu vei putea niciodată să treci dincolo de ele devine mai acută. Nu-ţi rămîne decît să admiri, din şosea, turnul bisericii, singurul care răzbate dintre ziduri sau, curios fiind ce se ascunde "dincolo", să baţi la una dintre cele două porţi uriaşe... Un cîine mic, cu blana sîrmoasă se iveşte de nicăieri şi începe să se agite ca şi cînd ar fi vrut să anunţe pe cineva de prezenţa noastră acolo. "Ich komme sofort!" Căţelul iţeşte urechile şi dă din coadă la auzul acestei voci, dar, văzînd că nu apare nimeni, începe să latre. "Doch, Tina! Hast du die Leute gesehen?!" Tina era, aşadar, căţelul, die Leute eram noi, deci nu ne mai rămînea decît să aflăm a cui era vocea. O doamnă în vîrstă, mică de statură, îmbrăcată într-o rochie înflorată, ne întîmpină pe o alee glumind: "Noroc cu Tina! Era cît pe ce să vă închid aici. Nu v-am auzit cînd aţi intrat şi mă pregăteam de plecare. Ce-aţi fi făcut? - ne întreabă şi tot ea răspunde - aţi fi stat aici pînă mîine, dar aţi fi avut tot ce vă trebuie - masă în curte, umbră, răcoare. V-ar fi ţinut companie Tina! Dar haideţi..." Dna Anna Zeek ne invită să mergem în turn, se scuză că nu poate urca cu noi şi ne aşteaptă pe o bancă de lîngă zid. Escaladăm cu greu turnul, coborîm parcă şi mai greu şi întrebăm cine se încumetă să parcurgă acest "drum" de două ori pe zi pentru a trage clopotele. "Nimeni. Sînt activate printr-un buton tocmai pentru că nu este uşor. Ceasul din turn trebuie întors însă manual, la fiecare 24 de ore, cu ajutorul unui mecanism cu lanţuri." După ce ne odihnim, porneşte pe alee înaintea noastră, scoate din buzunar un mănunchi de chei, o alege pe cea mai mare dintre ele şi deschide uşa bisericii. Înăuntru totul este foarte curat şi ordonat şi, în ciuda dimensiunilor impresionante ale bisericii şi a luminii difuze care pătrunde prin ferestre, este foarte plăcut. Pe pereţi sînt prinse tot felul de covoare cu ciucuri mari, aurii şi argintii, pe care sînt cusute texte biblice în limba germană. În dreptul fiecărui loc, se află o carte mică, cu coperte negre, pe care scrie Evangelisches Gesangbuch. În trecut, de sărbători şi în zilele în care se ţineau slujbe, biserica era plină. Fiecare îşi avea locul bine stabilit: femeile stăteau în băncile din mijloc, fetele, pe lateral, această regulă fiind respectată cu stricteţe. Acum, în Cristian au mai rămas doar 50 de saşi; cei mai mulţi sînt foarte bătrîni şi nu mai pot veni la biserică. Slujbele nu se mai ţin în fiecare duminică, ci doar o dată pe lună, pentru că preotul care vine în sat mai slujeşte şi în alte trei comune. Curat nu se mai face decît înainte de Rusalii. "Sîntem doar trei femei care mai putem face asta. Eu şi încă două care sînt la fel de bătrîne ca mine. Uitaţi-vă cît este podeaua asta de mare. Zece oameni nu ar reuşi să termine într-o zi..." Urc la etaj, acolo unde pe vremuri era locul bărbaţilor în timpul slujbei. Într-un colţ, într-o cutie, sînt depozitate cîteva instrumente muzicale: un corn şi două trompete. Ceva mai încolo, tot felul de obiecte de cult, rame, icoane, statui cu Isus, îngeri şi sfinţi, haine bisericeşti, cufere şi covoare. Unele dintre ele - îmi povesteşte dna Zeek - au fost moştenite de nepoţii şi strănepoţii saşilor şi donate ulterior bisericii. Unele chiar au inscripţionate pe ele numele persoanei sau a familiei care a făcut donaţia - "Gewidmet von Katharina Sedler, geb. Wagner, 1933" ("Donat de Katharina Sedler, născută Wagner, 1933"). Altele au fost furate din alte biserici din ţară, au fost recuperate în zona Sibiului, dar pentru că nimeni nu le-a mai revendicat au fost aduse în biserica de la Cristian. Aşa s-a întîmplat cu nenumăratele piese de orgă care zac, prăfuite şi pline de pînze de păianjen, într-un alt colţ. Singurul reparator de orgi din zonă ştie de ele şi, de fiecare dată cînd are nevoie de ceva, vine în biserică şi caută piesa respectivă. Ocazie cu care - îmi povesteşte dna Zeek - mai pune în funcţiune şi orga bisericii - care funcţionează perfect, dar pe care nu mai are cine să o folosească. Pentru că în sat nu a mai rămas nimeni care să ştie să cînte la orgă, la slujbe ar trebui chemat un organist dintr-un sat vecin, dar cum banii pentru biserică sînt puţini, daţi de saşi din propriile pensii, oamenii preferă să-i investească în altceva, mai ales în reparaţii. Pe pupitrul orgii stau două cărţi groase, cu coperte îngrijite, dar cu marginile foilor îngălbenite. Una dintre ele este din 1987 şi este un volum de partituri instrumentale. Cealaltă este deschisă la pagina 23, dar scrisul este foarte şters şi cu greu poţi descifra titlul sau versurile de sub portative. Pe copertă scrie Weihnachtslieder für Klavier, 1939. Încep să cobor scările întrebîndu-mă cînd or fi fost folosite ultima dată cele două cărţi. Cine ar cînta la orgă, în miez de august, colinde? Lacul Dracului şi ruinele legendă După un drum de cîteva minute pe o potecă ce şerpuia printr-o vegetaţie deasă, am ajuns la Cetatea ţărănească Slimnic. Un puşti dornic de vorbă, dar extrem de ruşinos, ne salută şi ne explică fără să ridice vreo secundă ochii din pămînt că, de obicei, altcineva primeşte turiştii, "altcineva mai mare, care ştie poveşti mai multe". Acel "altcineva" însă era plecat cu treburi la oraş, el rămînînd pe post de gazdă. După un succint instructaj care s-a terminat cu "Aveţi grijă în turn", băiatul s-a tolănit leneş într-un scaun pliant şi a-nceput să citească dintr-o carte. La insistenţele noastre, după ce a mai roşit de trei ori, a reuşit să ne spună că îl cheamă Ciprian. Din vechea cetate ţărănească nu s-au mai păstrat decît turnul clopotelor, capela gotică de la parterul acestuia, zidurile unei biserici începute în incintă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi zidurile exterioare în care încă se mai văd vechile guri de tragere. Deşi totul este în ruină, cetatea are totuşi un farmec deosebit care nu te lasă să stai deoparte. Drumul pînă în vîrful turnului este lung şi anevoios - este semi-întuneric, iar trepte nu există decît între parter şi primul etaj. Mai sus, către etajele superioare, accesul se face pe scări de lemn, iar ca să ajungi dintr-o parte în alta trebuie să treci pe nişte bîrne transversale. Dacă faci marea greşeală să te uiţi în jos, printre spaţiile dintre bîrne, sau să dai prea mare atenţie felului sinistru în care acestea scîrţîie sub greutatea ta, este clar că nu vei ajunge în vîrf. Imaginea satului văzut de sus şi a împrejurimilor merită însă tot efortul şi spaima. Clopotele din turn, datate 1925, se pare că nu ar fi cele originale. Cu zeci de ani în urmă, au fost încărcate într-un car tras de boi şi duse la reparat. Legenda spune că, nu se ştie cum şi din ce cauză, toată încărcătura ar fi căzut şi s-ar fi scufundat în Lacul Dracului de pe lîngă Slimnic. "Şi duse au fost" - spune "legenda" noastră, Ciprian. "Turnul se pare că a făcut şi mai face încă multe victime. Se zice că ar fi ceva cu el, dar oamenii sînt de vină. De curînd a fost aici o nuntă. Unul a băut mult, s-a urcat beat în turn şi a picat... Nu-i vina turnului că se-mbată oamenii." Puştiul zîmbeşte, ridică din umeri, mai întoarce o pagină şi începe iar să citească. Între timp, mai vine un grup de motociclişti nemţi. Acelaşi instructaj, de această dată în germană, şi iar se tolăneşte în scaun. Citeşte Baltagul. Mărturiseşte că nu-i face prea mare plăcere, dar, decît să se plictisească de unul singur, pînă la următorul grup de vizitatori, îşi mai face de lucru. "În plus, o să am nevoie la şcoală..." Pensionarii şi dumbrava minunată Într-o grădină de legume, munceşte apăsat un bătrîn. Se opreşte în răstimpuri, se îndreaptă de spate, dar nu zăboveşte prea mult şi revine la săpat. La un moment dat, se opreşte, scoate dintr-un sac o sticlă de apă, o leagă cu o sfoară groasă şi o aruncă într-o fîntînă, la rece. Apropierea noastră îl face să ne poftească în curte, dornic să ne povestească orice vrem să ştim. Ne arată o casă mică, cu etaj şi prispă, lăsată moştenire de doi bătrîni, strănepoatelor. "După ce au murit moşii, familia a decis să o doneze muzeului. Nu aveau ce face cu ea, dar nici nu voiau să o lase în paragină. Cei de la Bucureşti au aflat de casă şi au încercat să o aducă acolo, dar noi am avut cîştig de cauză. Femeile erau foarte legate de acest loc şi vin aici des, în amintirea străbunicilor." Muzeul din Dumbrava Sibiului este, într-adevăr, un loc aparte şi tot farmecul se datorează în foarte mare măsură celor 50 de pensionari care au în grijă cele aproape 100 de hectare pe care se întinde. Îngrijit precum o grădină britanică, bine amenajat, foarte curat şi plasat într-un peisaj perfect, este locul în care îţi poţi "pierde" cu folos şi plăcere o zi întreagă. Înaintăm pe o alee şi intrăm într-o "gospodărie cu ocol întărit" - o casă ale cărei curte şi dependinţe erau împrejmuite cu un zid înalt de lemn. Înăuntru, un alt domn apare dintr-o odaie întunecată şi ne dă bineţe. Ne spune că acest gen de case erau folosite mai ales în zonele de munte. Cel mai mare grajd era folosit pentru bivoli, boi şi vaci, oile fiind duse pe munte, la stînă. Ne arată camerele de dormit - foarte mici, pentru a păstra cît mai mult căldura -, cămările în care se păstrau alimentele şi coteţele pentru păsări. Dintr-odată, ne întreabă: "Nu vă e teamă de rîndunele, nu? A venit aici odată un italian. Cînd a văzut cît de jos zburau, a refuzat să intre. Am încercat să-l liniştesc - n-am ştiut însă să-i explic pe limba lui, el nu a înţeles o vorbă din ce-i spuneam şi a plecat aşa cum a venit. Păcat, este un loc frumos..."
