La rockotecă: subcultură, comunitate şi spaţii identitare
Subcultura: un preludiu muzical
Am început să ascult rock în clasa a IV-a, după ce am primit de ziua mea o compilaţie best of heavy-metal. Ştiam foarte bine că toţi rockerii sînt nişte satanişti dubioşi, dar, după cîteva săptămîni, n-am mai rezistat şi i-am dat play obiectului care îmi ameninţa sufletul cu pieirea. După ce am ascultat Living on the Edge de la Aerosmith, toţi sfinţii nu m-au mai putut convinge că ceva care suna atît de bine putea să fie produsul satanei.
Povestioara asta trebuie să legitimeze: sînt rocker bătrîn şi nimic din ceea ce ţine de rock nu îmi este străin. Există şi alţii care ascultă muzici dubioase pe care nu le înţeleg. Nu sufăr punkiştii, hip-hoperii sînt fake, de manele nici nu vreau să vorbesc. Nu îi cunosc pe toţi, dar pot să-i recunosc cînd îi văd pe stradă. Sînt prezenţi în mintea mea ca nişte categorii bine definite şi mă aştept ca toţi oamenii ăştia să se cunoască între ei, să aibă complicităţi şi coduri ascunse care mie îmi sînt străine şi de care încerc să mă diferenţiez.
Acesta este frame of mind-ul cu care am început terenul pentru secţiunea de subculturi a „Cartografierii Sociale a Bucureştiului“, o cercetare derulată de SNSPA în 2010, care a încercat să surprindă aspecte semnificative ale mediului urban bucureştean: de la bucătărie etnică la viaţă de noapte, devianţă şi anomie.
Subculturile apar ca urmare a interacţiunilor unor actori cu probleme de adaptare similare, pentru care nu există o soluţie comună. Într-un mod similar, Dick Hebdige înţelege subcultura ca un grup de actori cu norme şi valori comune apărute ca o reacţie de rezistenţă simbolică la factori structurali şi exprimată indirect prin stil (haine, postură, argou), înţeles într-o relaţie de omologie directă cu semnificaţiile contestate şi cu sensurile revendicate de către membrii subculturii. Subcultura are o funcţie de protest, de contracultură. Vorbesc prin hainele mele – spunea Umberto Eco – şi, dacă îmbrăcămintea devine un vehicul simbolic al sinelui social, atunci interpretarea acestor simboluri poate vorbi despre sinele însuşi.
Hell bent for leather
Prima vizită a apărut în urma unui impuls de moment. Purtam pantalonii trei sferturi cu pătrăţele colorate, cu care merg pe bicicletă, un tricou alb şi o şapcă pe cap. Am mers singur în club şi primul lucru care m-a surprins a fost faptul că nu recunoşteam pe nimeni. Erau doar feţe noi, mai tinere decît m-aş fi aşteptat, şi a fost una din puţinele dăţi în care m-am simţit în plus într-un astfel de loc. Numai haine negre, bocanci, pantaloni de piele, tricouri cu formaţii; uitasem cît de ciudat arată lucrurile astea cînd stai pe margine. Toată lumea părea să facă parte din filmul ăla, mai puţin eu. Muzica era dată ca de obicei tare… foarte tare şi puţinele încercări de a ţipa scopul vizitei mele în urechea unuia sau a altuia s-au terminat cu un zîmbet politicos. M-am simţit exclus dintr-un peisaj omogen. Faptul că oamenii respectivi nu „ştiau de unde să mă ia“ şi modul stingher în care mă comportam pentru că simţeam că nu sînt îmbrăcat cum trebuie au contribuit în egală măsură la insuccesul primei vizite în teren, deci funcţia de includere/excludere a hainelor nu poate fi negată: „Nu mi-aş imagina că un unu’ cu tricou De Puta Madre cu sclipici sau vreo pisi pe tocuri ar avea treabă cu muzica asta şi cu ce se-ntîmplă aici.“ (B., 19 ani)
Hainele joacă un rol de includere/excludere, dar sînt o suprafaţă de contact la care se poate renunţa cu uşurinţă în stabilirea relaţiei cu alteritatea cînd, de obicei, sînt invocate criterii care nu pot fi falsificate: ce simţi, ce ştii, ce faci: „Tre să ştii şi nişte muzică, frate! Dacă te văd în club cu tricou’ Marduk pe tine pe care l-ai cumpărat din piaţă pentru că avea pentagrame şi scheleţi, da’ cînd se bagă o piesă de la Marduk, tu stai aşa pierdut în spaţiu, e clar că eşti faker.“ (B., 23 de ani)
Stilul este un element de bază prin care subcultura neagă o serie de factori structurali prin folosirea unor elemente care ţin de poluare simbolică. Stilul ţine de un mod de prezentare prin care indivizii îşi exprimă rezistenţa şi prin care recunosc şi sînt recunoscuţi. Însă acesta poate deveni doar un mijloc de prezentare şi de revendicare contextual. În citatul de mai jos, consumul cultural (concerte, muzică) – şi nu stilul – defineşte ideea de rocker, iar codul vestimentar devine coerent doar în spaţiul cultural de la care se revendică.
„Nu mă mai îmbrac aşa decît la concerte şi cînd mai vin în locuri din astea (bar/club rock). Una peste alta, nu ştiu cum stă treaba asta, da’ nu cred că eşti mai rocker dacă porţi pantaloni de piele sau pantaloni de stofă. Ţine de ce simţi, de ce muzică ai în căşti sau în playlist, de cîte concerte vezi. Ţoalele sînt doar aşa ca să te arate lumea cu degetu’ pe stradă şi uneori uite că n-am chef să mă îmbrac aşa.“ (B., 28 de ani)
Atunci cînd stilul, cea mai vizibilă manifestare a subculturii în spaţiul social, ofensează, el creează murdărie (Mary Douglas), zgomot (Hebdige) sau contracultură. Fiind un indicator de apartenenţă şi de status, stilul are ataşat un cod de norme şi de comportamente: „Cînd plecam de aici (Fire) în altă parte… nu ştiu, aveam chef să dansez sau să agăţ altceva… mie îmi place să dansez, nu mă interesează ce poa’ să zică unu’ sau altul. Ei, şi îmi întorceam tricoul pe dos, să nu se vadă formaţia, să nu mai fiu în uniformă. Să nu zică lumea, ia uite-l, bă, şi pe metalaru’ ăsta. Păi ăsta-i rocker, bă?“ (B., 23 de ani)
În ipostaza de mai sus, hainele pot fi mascate sau înlocuite. Nu vom intra într-o discuţie legată de identitate: vorbim în continuare de un rocker sau de un rocker camuflat prin întoarcerea tricoului invers? Ce este important e că modul de prezentare al individului este contextualizat în funcţie de spaţiul în care are loc interacţiunea şi în funcţie de un altul semnificativ, în căutarea unei prezentări de sine coerente, care depinde de scopuri şi nevoi specifice (Erving Goffman). Şi dacă hainele sînt un vehicul al rezistenţei simbolice, mascarea sau înlocuirea lor temporară înseamnă absenţa temporară a rezistenţei şi a contraculturii. În exemplul de mai sus, stilul este adaptat unei forme de consum, şi nu unor factori de presiune socială.
War for territory!
Centrul vechi al Bucureştiului a cunoscut o dezvoltare impresionantă în ultimii ani. Avem de-a face cu un spaţiu volatil care intersectează zone de lucru, de locuire şi de consum (turistic, de zi, de noapte etc.). În mai 2010, această zonă număra aproximativ 100 de baruri şi cluburi. Toate cluburile din Centrul vechi folosesc un sistem al petrecerilor în funcţie de seri, deci folosesc muzică diferită în seri diferite.
Probabil că unele dintre cluburile sau barurile pe care le-am observat atunci au dispărut sau au fost înlocuite pînă acum. La momentul în care este scris acest text, seara de rock care avea loc sîmbăta în Fire a fost mutată miercuri, dar, în timpul verii, se vorbea că nu o să se mai ţină deloc.
Unul dintre aspectele importante ale subculturii ţine de spaţialitate, de teritoriu. Teritorialitatea reprezintă o modalitate magică (simbolică) de exprimare a proprietăţii. Subcultura devine ancorată în realitatea colectivă a membrilor ei prin teritorialitate şi, în acest mod, indivizii devin agenţi conştienţi ai subculturii, nu doar suporteri pasivi ai acesteia (Phil Cohen). Funcţia unui teritoriu este de a trasa o graniţă între „cei ca mine“ şi „ceilalţi“ şi, chiar dacă modul de revendicare al acestuia este simbolic, apărarea teritoriului poate presupune mijloace care ţin de violenţa concretă. E destul de greu să mai vorbim de teritoriu atunci cînd acelaşi spaţiu e folosit în momente diferite de ascultători de genuri muzicale diferite. Cît despre modul simbolic de luare în posesie, spaţiile sînt decorate „impersonal“, într-o manieră care permite refolosirea lor în seri de muzică diferite. Lucrurile au stat la fel în Club A şi în Revenge. În Fire au apărut diverse postere cu formaţii rock în zona cu mese a clubului, dar spaţiul clubului de la subsol, unde are loc seara rock, a rămas neschimbat, iar clubul are mai degrabă o istorie legată de muzica alternativă şi punk, decît de rock.
Cum seri noi apar şi dispar tot timpul, în locuri care nu au o istorie sau o însemnătate concretă pentru un gen sau altul, muzica rămîne singurul mod de a legitima un spaţiu. Şi nu atît muzica, ci mai ales DJ-ul, cel care stabileşte playlist-ul.
„Am făcut armata la pompieri şi eram vai mama mea, tuns… printre băieţi nici un rocker. Da’ în fiecare vineri era lege, cînd începea Lenţi cu studio rock pe Radio România Tineret mă opream şi io şi dădeam din cap… păi cînd l-am văzut prima oară în Club A, i-am cerut autograf, aşa fericit eram… se mai repetă muzica, da’ unde să mă duc? Vezi că pune Gigi muzică, păi aşa am şi eu winamp acasă!“ (B., 25 de ani)
Pînă să ajungă să îşi construiască o istorie care să legitimeze spaţiul, toate locurile de acest gen folosesc sau sînt construite în jurul unei figuri centrale care este recunoscută ca avînd autoritate, iar Lenţi ştie muzică pentru că a produs prima emisiune de rock din ţară. Este interesant că cei mai mulţi respondenţi exprimă un sentiment de apartenenţă la publicul din seara de rock şi acest lucru este indicat ca unul dintre motivele pentru care frecventează acest spaţiu. Dar acest lucru ţine mai degrabă de muzică, public şi de DJ, decît de spaţiu. Muzica devine un factor de stabilitate şi de omogenitate: acelaşi DJ înseamnă aceeaşi muzică, deci vor veni oameni ca mine, cărora le place playlist-ul: aceiaşi oameni.
A fost sau n-a fost?
Am pornit la drum în căutarea unor subculturi muzicale; subiectivitatea şi un strop de lene ne-au îndreptat privirea către o seară de rock, un loc familiar şi la îndemînă, dar raportările prezentate mai sus par să ţină mai degrabă de un consum (consumerism?) cultural, decît de protest sau de contracultură. Alexandru Bălăşescu vorbea, în studiul său despre modă şi biopolitică (Voioasa expunere a ordinii mondiale, Editura Curtea Veche, 2010), despre o cetăţenie prêt-à-porter, despre un sine fluid, consumerist, care se actualizează permanent în virtutea potenţialităţilor ce îi sînt puse la dispoziţie. În sătucul global în care trăim, categoriile de tip monolit, cu puteri de esenţializare, încep să preia caractere permeabile şi fluide pentru subiectivităţile care le generează, deşi la nivel structural aceste categorii continuă să influenţeze procesele şi negocierile permanente ale diferenţierii faţă de „celălalt“.
Andrei Decu şi Ionuţ Roşca sînt masteranzi SNSPA.
