La porţile infernului sirian
Valea Bekaa, Liban. Războiul ajunsese, inevitabil, şi la ei. Umm Chehab ştiuse dintotdeauna că nu se poate negocia cu shabiha. Mai devreme sau mai tîrziu, golanii lui Bashar, soldaţii şi Hezbollah-ul aveau să intre peste ei în sat. Într-o vineri după-masă, pe 15 noiembrie, jumătate dintre oamenii din sat şi-au adunat cît au putut de prin casă şi-au plecat spre Liban. Cum Umm Chehab se şi aştepta, negocierile eşuaseră. Satul ei, Qara, urma să fie bombardat.
Femeia vînjoasă ştie a se face ascultată cînd are ceva de spus. Se apropie de 50 de ani, e îmbrăcată într-o haină neagră, lungă, de iarnă. Doarme de două zile cu paltonul pe ea. E frig în moscheea în care i-a cazat primarul din Arsal, satul libanez în care oamenii din Qara au găsit refugiu. Clădirea e în construcţie, n-are uşi, iar noaptea se lasă un ger uscat, care îţi intră în oase şi te roade pe dinăuntru. În moschee dorm înghesuite vreo 300 de suflete – femei, bătrîni şi copii. Bărbaţii n-au plecat din Siria, au rămas să lupte cu Hezbollah-ul şi cu armata siriană.
„Vă spun eu ce s-a întîmplat în Qara“, tună Umm Chehab, în timp ce îşi face drum printre saltele, atentă să nu calce pe doi copilaşi care dorm.
Qara e un orăşel cu aproximativ 30.000 de locuitori, aflat la poalele munţilor Qalamoun, la o intersecţie pe autostrada care leagă Damascul de Homs. Între Qara şi graniţa libaneză sînt vreo 10 kilometri. Majoritatea locuitorilor sînt sunniţi care susţin revolta împotriva guvernului lui Bashar al-Assad.
Bărbatul, fraţii şi cei doi băieţi ai lui Umm Chehab luptă în Armata pentru Eliberarea Siriei. Nu sînt islamişti. Dar au pus mîna pe arme şi luptă în munţii Qalamoun, cot la cot cu extremiştii din Frontul Al-Nusra, una dintre grupările afiliate Al-Qaida.
Au o cauză comună: o Sirie liberă. Pînă la urmă, nu contează cum se numesc unii şi alţii, şi ce ideologii urmează azi. Mîine, banii poate n-or să mai vină din Arabia Saudită. Şi atunci, ideologiile or să se schimbe în funcţie de sursa banilor. „Ce mai contează ce fel de Dumnezeu avem? Oricum, sîntem cu toţii nişte terorişti, nu? Ia uitaţi, ăsta e cel mai tînăr terorist din sat!“ strigă Umm Chehab, arătînd către un copil în vîrstă de trei zile, care scînceşte în braţele mamei.
„Averea ţării s-a dus ani în şir în buzunarele familei Assad. Poporul n-a văzut mai nimic. Acum, noi sîntem terorişti pentru că vrem libertate! Numele lui nu e Bashar al-Assad, numele lui e «Bashar monstrul»!“ continuă femeia. Ochii i se măresc de patimă. „Bashar monstrul! Bashar monstrul!“ repetă ca un ecou şi copiii care s-au strîns deja în jurul nostru. Adulţii aprobă, murmurînd aceleaşi cuvinte.
Şi totuşi, oamenii din Qara n-ar fi vrut să sufere soarta celor din Qusair, oraş în care s-au dat bătălii crunte, în mai 2013. Qusair fusese un punct strategic pentru rebeli, pentru că aproviziona luptătorii din Homs. Era strategic şi pentru forţele lui Assad, pentru că oraşul e aşezat pe ruta dintre Damasc şi oraşele de pe coasta Mediteranei – Latakia şi Tartus, loial lui Bashar al-Assad. Qara era la fel de importantă. Forţele guvernamentale ar vrea să preia în întregime controlul regiunii Qalamoun, lanţul muntos dintre autostrada Damasc – Homs şi graniţa libaneză, pentru că ar forma un coridor între Damasc şi coasta Mediteranei.
Despre bătălia pentru controlul munţilor Qalamoun se vorbea încă de prin august. Rebelii au intrat în septembrie în satul creştin Maaloula şi au ocupat o mănăstire de maici. Satul e construit în munte, la o altitudine de 1500 de metri, şi e, practic, o fortăreaţă.
La rîndul său, Hezbollah-ul îşi organiza luptătorii în satele libaneze din apropierea graniţei. Armata siriană ridicase filtre pe autostradă şi izolase Qara, singura rută de aprovizionare a rebelilor. Dar nimic nu părea să se întîmple: rebelii nu aveau armament îndeajuns, Hezbollah-ul simţea că satele de şiiţi din valea Bekaa, în apropierea graniţei, erau vulnerabile în faţa unui atac al rebelilor, iar armata siriană nu are trupe antrenate pentru teren muntos.
Oamenii din Qara au reuşit pentru o vreme să-i ducă cu vorba pe comandaţii armatei siriene. La început le-au trimis bani, le-au trimis provizii, le-au mai dat o oaie, i-au mai hrănit pe soldaţi. Comandantul se prefăcea că-i ameninţă cu bombardamentul, ghiulelele cădeau strategic, în cîmp.
Cînd au apărut oamenii Hezbollah-ului, la începutul lui noiembrie, mita şi plocoanele au fost în zadar. Pe 7 noiembrie, rebelii din Armata pentru Eliberarea Siriei şi extremiştii din Frontul Al-Nusra au preluat controlul unor depozite de armament din Mahin, o localitate aflată la 100 de kilometri nord de Damasc. Era esenţial pentru guvern să pună mîna pe Qara, ca să-i împiedice pe rebeli să trasporte armele către munţi.
Primarul şi alţi oameni importanţi din Qara au vrut să negocieze, poate-poate ajung la o înţelegere paşnică. Umm Chehab n-a crezut nici măcar o clipă că soldaţii lui Assad şi reprezentanţii Hezbollah-ului s-ar ţine de cuvînt: că vor lăsa civilii în pace, că nu vor decît să pună steagul în mijlocul oraşului, ca să dea reportaje la televizor. „Voiau, de fapt, mult mai mult: voiau să predăm toţi dezertorii, toate armele, toţi activiştii şi revoluţionarii. Cine ar face aşa ceva? Cine şi-ar preda fratele, vărul, vecinii? Cine? Ne-ar fi măcelarit pe toţi!“
Aşa că jumătate din populaţia din Qara, cu tot cu Umm Chehab, a plecat către Arsal, singurul sat libanez sunnit aflat în apropierea graniţei, singura zonă pe care sunniţii din Qara o considerau sigură. Nu că ar fi sperat să găsească lapte şi miere în Arsal. Din 2011 încoace, enclava sunnită a găzduit mai multe valuri de refugiaţi sirieni, oameni goniţi de război din Homs, Qusair şi alte sate asediate de armata siriană. Odată cu refugiaţii au trecut graniţa pe potecile din munţi activişti şi rebeli. Elicopterele siriene au bombardat satul de mai multe ori, armata a făcut mai multe incursiuni pe teritoriul libanez. Cîţiva săteni au fost împuşcaţi, casele de pe graniţă au fost dărimate. Oamenii Hezbollah-ului au atacat ambulanţele cu sirieni răniţi, aflate în trecere prin satele şiite din vecinătate, au răpit săteni ca să-i dea la schimb pentru luptători luaţi prizonieri de rebeli în Siria. Primarul, Ali Hojeiri, încă mai are o tăietură în creştetul capului de cînd i-au atacat maşina şi au încercat să-l omoare în satul vecin. De atunci, nu mai vorbeşte cu ziariştii.
Tot de atunci, viceprimarul Ahmad Fleeti, un tînăr de 35 de ani, e cel care conduce primăria din Arsal. În doi ani şi jumătate a învăţat strategie militară, cum să gestioneze situaţii de criză, cum să trateze cu organizaţii internaţionale, cum să negocieze în cazuri de luare de ostatici, cum să li se adreseze jurnaliştilor. Fleeti e mereu informat, ştie toate poziţiile rebelilor sirieni, are contacte în fiecare sat sirian din munţii Qalamoun şi are cont de Twitter, ca să fie la curent cu ştirile. „În Qara a fost simplu: regimul sirian voia o victorie ca să facă paradă la televizor. Edilii oraşului au încercat să facă un tîrg. Dar n-a mers, oamenii n-au fost de acord cu termenii armistiţiului. Aşa că armata siriană şi Hezbollah-ul au bombardat oraşul“, explică Fleeti.
Era într-o vineri, pe la 5 după-amiază, cînd refugiaţii au început să vină. Pe la 10 seara, drumurile erau blocate. De data asta, viceprimarul ştia cum să intervină. A adunat nişte băieţi din sat, cu nişte camioane, şi i-a trimis peste graniţă, să ducă oamenii la loc sigur. Dăţile trecute, oamenii au stat în corturi, fără apă şi fără ajutoare luni întregi. Nu se încumeta nici o organizaţie umanitară să vină în sat, din cauza bombardamentelor. „Ba mai era şi propaganda guvernului sirian, care spunea că satul e plin de islamişti, de Al-Qaida şi ale blestemăţii“, explică edilul în timp ce îşi freacă ochii, toropit de oboseală. „De data asta, am fost pregătiţi. Ştiam cu toţii că avea să înceapă ceva în munţi, în Qalamoun. Aşa că oamenii şi-au luat măsuri de siguranţă, şi-au închiriat case, cei care au avut bani şi-au şi construit. Pur şi simplu, am ştiut cu toţii că mai devreme sau mai tîrziu, vor trebui să vină în Arsal.“
Bătălia din Qara a fost scurtă, povesteşte Abou Mohammad, un tînăr activist sirian, responsabil cu relaţiile publice, care s-a prezentat doar cu al său „nom de guerre“. Din motive de securitate. De fapt, nu e ofiţer de presă. Merge cu rebelii pe front, filmează şi postează imaginile pe YouTube. Tînărul de 25 de ani era student la informatică atunci cînd a început revoluţia. A fost arestat de mai multe ori, a fost bătut în închisoare. Cum să nu fie de partea rebelilor? „Nu sînt nici islamist, nu sînt nici cu Frăţia Musulmană, nici cu Al-Nusra, nici cu Al Qaida, după cum se vede“, explică Abou Mohammad şi îşi pune mîinile în buzunarele pantalonilor maro, în carouri. Teneşii Converse îi sînt rupţi în cîteva locuri.
„În Qara, bătălia a durat doar o zi: rebelii au surprins un convoi al Hezbollah-ului într-o ambuscadă şi au ucis vreo 100 de luptători. Dar la cîteva ore, brigăzile s-au retras. Nu vă pot spune de ce au luat decizia asta, dar o să vedeţi în cîteva zile“, explică tînărul.
Umm Chehab plînge şi îşi strigă ura faţă de Bashar al-Assad şi Hezbollah. „Cine îşi omoară poporul aşa? Cine îşi distruge propria ţară? De ce? Pentru ce? Ca să fie el preşedinte?“ Satul Deir Attieh e locuit de creştini şi sunniţi, şi oamenii îl susţin pe Bashar al-Assad. „Să vedeţi cum arată satul lor. Nu e foamete ca la noi, ei n-au grija bombelor. Satul lor ca un orăşel din Norvegia! Noi de ce suferim? Pentru că vrem libertate? Îmi fierbe sîngele!“ strigă femeia.
La o săptămînă după ce trupele guvernamentale au intrat în Qara, rebelii au atacat în Deir Atieh. Al Khabar TV, post de televiziune sirian controlat de guvern, a anunţat că rebelii au trecut graniţa din satul libanez Arsal.
Ana Maria Luca este jurnalistă la New Opinion Workshop (NOW) în Beirut, Liban.
