La drum, pe două roţi

Bicicleta mea stă în debara, în poziţie verticală, cu roata din faţă proptită bine între două rafturi cu vechituri. Bicicleta mea este nouă, aproape "neumblată", dar are deja cauciucurile moi. Se vede treaba că nu-i place să stea degeaba, ar vrea să fie scoasă la plimbare cît mai des, cît mai departe. Aş vrea şi eu să o folosesc mereu, dar încă nu ştiu cum. Bucureşti nu este deloc genul de oraş prietenos cu bicicliştii. Cum nu este nici cu pietonii. Abia dacă într-o maşină de teren începi să te simţi oarecum în siguranţă. Ne grăbim cu toţii, drumurile sînt înguste şi blocate de maşini parcate anapoda. E greu de dat vina pe cineva şi soluţiile sînt după cum se succed anotimpurile. Ba să se închidă complet circulaţia pe unele porţiuni - cum ar fi zona dintre Piaţa Romană şi Universitate sau chiar Piaţa Unirii -, ba să se meargă doar în sensuri unice, să se plătească o taxă pentru centrul Capitalei, să se construiască mai multe inele de centură, autostrăzi suspendate, tuneluri şi, în fine, pentru că aici doream să ajung, să se stimuleze folosirea bicicletei. La Stockholm ori Amsterdam (şi completaţi lista cu toate experienţele personale cunoscute), oamenii merg la slujbă sau la întîlniri pe bicicletă. Este un lucru cît se poate de normal - în costum sau cu rochie, la cravată sau cu pălărie, bărbaţi şi femei nu văd nici o problemă în folosirea acestui mod de deplasare. N-aţi văzut o bicicletă? Dacă vremea e frumoasă, o plimbare e tocmai bună. Pe distanţele medii ajungi cam în acelaşi timp cu autobuzul, dar fără înghesuială, nervi şi mai ales fără să poluezi. Din şaua bicicletei oraşul se vede altfel. Înţelegi mai uşor cît de mult s-a construit, cît au ciupit din trotuare parcările înfometate de orice palmă de pămînt, cum copacii au fost gîtuiţi de asfalt şi cum nu va dura mult pînă cînd vor începe să se usuce unul cîte unul, din lipsă de apă. Pedalatul lejer, de voie, îţi permite să străbaţi distanţa dintre centru şi cartierele mărginaşe în 45-60 de minute, fără să fii prea deranjat de traficul de pe şosea. Orice oprire mai lungă devine însă neplăcută - bicicleta devine atunci un obiect incomod. Aproape nicăieri nu există locuri unde să o poţi parca dacă vrei să intri într-un magazin, într-o instituţie publică, să te relaxezi într-un parc sau să zăboveşti pe o terasă, cu amicii. Desigur, e loc şi aici de improvizat. Lanţul cu cifru sau cu lăcăţel e util dacă găseşti măcar o ţeavă bine ancorată printr-un gard. Nu e prea estetic, dar bicicleta trebuie asigurată dacă vrei să te întorci cu ea acasă - încă mai există destui "muşterii", amatori de bicicletele altora. Cineva mi-a povestit odată cum a rămas fără bicicletă în cel mai "elegant" şi profesionist mod cu putinţă: "Făcusem nenumărate drumuri cu ea şi se mai întîmpla să o mai parchez şi prin locuri mai Ťdubioase» pentru că nu tot timpul aveam treabă în buricul tîrgului. De fiecare dată mă aşteptam să mă întorc şi să nu o mai găsesc, dar nu s-a întîmplat. Pînă într-o zi cînd am făcut, cum se spune, Ťpana prostului». Mi-au furat-o din faţa uşii, de pe palier, deşi bicicleta era prinsă cu lanţul de balustrada de fier. Au lucrat ca nişte adevăraţi profesionişti, cu multă îndemînare: rapid, fără zgomot şi fără să lase vreo urmă. N-am mai găsit nici măcar lanţul... Mă întreb ce s-or fi gîndit că mai pot face cu un amărît de lanţ, şi acela tăiat!". Dacă furtul de biciclete încă îi mai încîntă pe unii, în zona business n-am constatat pînă acum nici cel mai mic interes. Închirierile de biciclete nu par a fi încă o afacere de luat în seamă, iar autorităţile locale nu cred că au în vedere vreun proiect prin care să pună la dispoziţia cetăţenilor (ca la Paris sau la Viena) biciclete de închiriat pe o sumă modică. Piste de biciclişti, pentru şoferi Am aflat că Primăria Capitalei a amenajat circa 40 de km de trasee speciale, care trec prin zone de interes ale oraşului (Piaţa Operei, Bd. M. Kogălniceanu, Bd. Regina Elisabeta, Şos. Kiseleff, Calea Victoriei etc.). Le văd şi eu din autobuz sau cînd merg pe jos şi par, la prima impresie, foarte utile. Problema încă nerezolvată este că drumurile speciale pentru biciclete nu comunică între ele. Este dificil să intri pe o asemenea pistă, iar cînd ajungi la capătul uneia trebuie să improvizezi astfel încît să te poţi bucura de destinaţia propusă iniţial. Benzile se suprapun cu trotuarele, ceea ce face ca deplasarea să fie întreruptă adesea de pietonii încă prea puţin obişnuiţi ca şi altceva decît maşinile să le ocupe spaţiul. Pistele pentru biciclişti, prevăzute mai nou chiar în codul rutier, arată totuşi bine. Sînt marcate în culori speciale, au desene clare prin care se arată că pe acolo vor trece biciclete, dar realitatea este că nimeni nu se sinchiseşte de ele. Şoferii le folosesc ca locuri de parcare, pietonii le ignoră semnificaţia şi, în general, toţi se supără dacă, biciclist fiind, le sugerezi că ai putea avea anumite drepturi, iar ei, restricţii. Una peste alta, trebuie să vedem "partea plină a trotuarului". E un pas înainte că începem să ne interesăm de subiect, iar autorităţile încearcă să ne arate că le pasă. Chiar şi în situaţia actuală, cu puţin noroc, te strecori destul de repede şi fără accidente. Educaţia va veni şi ea cu numărul anilor şi cu răbdare; mai nou, chiar şi cu amenzi şi puncte de penalizare primite de cei care ocupă abuziv spaţiul dedicat bicicliştilor.