La Constanța, de Înviere

Anul acesta am decis să plec din Bucureşti de Paşte. Dintr-o sumă de motive, alegerea mea s-a îndreptat spre litoral. Deşi citisem ultimele noutăţi în ziare şi ascultasem emisiunile care deplîngeau starea staţiunilor româneşti de pe litoral, ştiam că, orice-ar fi, întîlnirea cu marea va fi plăcută. Cînd sînt la mare, nu pot să nu mă gîndesc la vacanţă şi la copilărie, la vremurile cînd totul mi se părea posibil.

Mamaia by car 

Pentru început, ca să intru în atmosferă, am traversat Mamaia de la un capăt la celălalt, cu maşina. La intrarea şi ieşirea din staţiune, controversatele staţii de taxare nu funcţionau încă, semn clar că sezonul şi curăţarea de bani a turiştilor nu începuseră încă. Mamaia era de altfel aproape pustie. Atmosfera tristă a hotelurilor tip cutie de chibrit, fie ele mari sau mici, de mai multe sau mai puţine stele, era subliniată şi de lipsa aproape totală a turiştilor. Cîteva maşini ici-colo, şi o mînă de oameni ieşiţi la plimbare, în căutarea unor atracţii care nu se lăsau descoperite. Ciudata şi inutila telegondolă (oare de unde numele acesta?) funcţiona, plimbînd cîte o pereche de pasageri răzleţi care probabil nu ştiau ce altceva să facă. În zona Cazinoului din Mamaia, cîţiva oameni se plimbau pe aleea mărginită de buticuri semi-improvizate, unele deschise. I-am auzit comentînd dezamăgiţi: „Aceeaşi marfă de anul trecut...“. Cîţiva chelneri aşezaţi în faţa restaurantelor din zonă încercau fără mare succes să atragă clienţi pe terasele lor. 

Privind blocurile comuniste reciclate, m-am întrebat care ar putea fi motivaţia unui turist pentru a veni în această staţiune, mai ales că, la numai cîteva zeci de kilometri mai la sud, oferta bulgară la patru stele este mai ieftină decît cea românească la două stele... Am privit trist fostele cămine de nefamilişti pentru angajaţii sezonieri, gîndindu-mă la camerele lor de nici zece metri pătraţi, şi la cum au fost ele transformate în camere de hotel de două stele după 1989. Dar nu numai hotelurile de două stele mi s-au părute triste, ci şi cele de patru sau cinci stele. La Mamaia, toate sînt îngrozitor de înghesuite unele într-altele, lipsesc locurile de parcare, nu există spaţii verzi. Lumea profitului financiar este omniprezentă, cu menţiunea că aici acest profit trebuie obţinut într-o perioadă mai scurtă decît oriunde altundeva, adică în numai trei luni pe an, atît cît ţine sezonul estival, pentru că nu prea există hoteluri pregătite şi pentru sezonul rece – asta ar însemna investiţii suplimentare în izolaţie, sisteme de încălzire etc. 

Chiar şi puţinele clădiri antebelice ale staţiunii, cum ar fi Cazinoul sau Hotelul Rex, şi-au pierdut în urma unor renovări şi adaptări succesive mult din stilul distinct care le scotea în evidenţă. De altfel, arhitectura tradiţională cu case din blocuri de calcar, cu olane roşii pe acoperiş şi garduri joase de piatră este aproape complet dispărută şi înlocuită de schematismul blocurilor anoste de beton armat, lipsite de orice element de originalitate sau de integrare în peisaj. 

Dar nu numai blocurile vechi sînt construite fără rost. Am văzut pe malul lacului Siutghiol un grup de blocuri noi, construite cert mai bine şi mai frumos decît blocurile comuniste, dar îngrozitor de înghesuite unele într-altele. Erau blocuri cu apartamente de închiriat. Un localnic mi-a spus că după ce a fost construit şi vîndut primul rînd de blocuri, la şosea, a mai fost construit încă unul, la lac. Fîşia de pămînt dintre şosea şi Siutghiol fiind însă foarte îngustă, al doilea rînd de blocuri a trebuit să fie construit aproape lipit de primul. Nu numai că le-a luat vederea la lac primilor, dar împiedică lumina soarelui să mai ajungă vreodată la apartamentele de la parter şi chiar de la etajele 1 şi 2, ca să nu mai spun că vecinii se pot acum privi direct din sufragerie în sufragerie.   

Tot blocuri cu apartamente de închiriat au fost construite şi la marginea staţiunii, după Tabăra Nord, chiar înainte de Mamaia Sat, pe malul mării. Acelaşi gen de blocuri fără personalitate, doar că de data aceasta ceva mai mari şi mai urît construite, vospite în culori tari, ţipătoare. Tot aproape lipite unele de altele, înghesuite după aceeaşi logică a profitului.  Din toată Mamaia, singură Tabăra Nord pare ceva mai plăcută vederii, cu căsuţe mici şi ceva verdeaţă. De partea cealaltă a şoselei însă, se întinde un teren viran care arată deprimant, plin de gunoaie. Presupun că este doar o chestiune de timp pînă ce şi aici se vor turna betoane. 

Amintiri şi ruine 

Am vizitat însă pe urmă gara din Constanţa, recent renovată, şi fotografiile de acolo, cu cele mai importante monumente arhitectonice din oraşul vechi, mi-au reamintit că există şi un loc unde s-a construit altfel: centrul istoric al municipiului Constanţa, Peninsula Constanţei, un loc care poartă amprenta Levantului, amestec insolit al unor culturi bogate şi diverse, oraş port, centru comercial, financiar, administrativ, turistic, religios, dovada unei culturi de bună înţelegere şi convieţuire între etnii şi religii dintre cele mai diverse. Este un loc unde istoria, şi cu precădere cea a sfîrşitului de secol al XIX-lea – începutului de secol XX, dar şi mai vechi, trăieşte încă pe stradă, nu este nevoie să intri în muzee ca să dai de ea. 

Din păcate însă, această zonă emblematică a oraşului a ajuns într-o stare de degradare nemaiîntîlnită. Nu mă aşteptam să se fi refăcut peste noapte Constanţa amintirilor mele, dominată de străzile cu case pitoreşti din oraşul vechi, unde la fiecare pas te întîmpina aroma cafelei turceşti preparate la nisip, gustul covrigilor fierbinţi, al plăcintei dobrogene cu telemea de oaie, sau gustul dulce-amărui de bragă, dar nici să văd atîtea case în ruină, străzi inundate de gunoaie, oameni trăind în mizerie printre haite de cîini vagabonzi. Fiecare a doua sau a treia casă din oraşul vechi este nelocuită, lăsată în paragină, cu acoperişul smuls, fără geamuri sau uşi. Am văzut în scurta mea plimbare „reciclatori“ de metal sau lemn care încă mai găseau fier forjat sau bucăţi de parchet pe care să le smulgă ziua în amiaza mare din aceste case abandonate. Am văzut alte case, fără geamuri, fără uşi, care fuseseră transformate în depozite de gunoi pentru vecini.  

Sinagoga Mare este o ruină fără acoperiş, pe cale de a se prăbuşi. Cazinoul de pe faleză se află la rîndul său într-o stare avansată de degradare, ca şi faleza, de altfel. 

O atmosferă halucinantă, aşa cum nu mi-am închipuit că este posibil să existe în plin centru al celui mai vechi oraş al ţării. 

Dar distrugerea peninsulei este făcută şi cu mijloace mai moderne: micul port turistic Tomis este desfigurat de scheletul uriaş al unui bloc neterminat, care aşteaptă să fie demolat de ani de zile, situat în faţa Comandamentului Marinei Militare, în timp ce moscheea centenară este flancată la numai cîţiva metri de strania clădire cubică, albastră, a unui sediu ultramodern de bancă, de sticlă şi oţel, al cărui loc ar fi putut fi oriunde, mai puţin aici.

Trei adolescenţi traversează pe roşu. Se opresc pe mijlocul străzii, fără să dea nici o atenţie maşinii care vine. Doamna de la volan încetineşte şi claxonează scurt ca să-i facă atenţi. Adolescenţii se opresc din discuţie, devin agresivi, încep să se agite în jurul maşinii, înjurînd-o pe femeia de la volan, făcînd gesturi ameninţătoare. Unul dintre ei îşi strecoară pumnul prin geamul întredeschis al maşinii. Speriată, femeia accelerează ca să scape. Băieţii rîd obraznic, făcînd semne obscene cu mîna în urma maşinii. 

Fiindcă n-am vrut să mă despart de Constanţa cu impresia deprimantă pe care mi-a lăsat-o oraşul vechi, am coborît pe plaja de la Modern (unde s-a ţinut şi o slujbă de Înviere, pe un podium improvizat), ca să mă plimb puţin pe malul mării. Deşi mai era doar puţin pînă la apusul soarelui, pe plajă erau încă oameni. La început am fost mirat să văd cîţiva tineri în mînecă scurtă (în timp ce eu mă apăram de vîntul destul de tăios purtînd o haină peste pulover), apoi am văzut şi un altul în slip, stînd întins la soare pe un prosop. Pînă la urmă nu m-a mai surprins inevitabilul – o pereche de adolescenţi care s-au aruncat în apă. Băiatul chiar a înotat cîteva braţe, fata a rămas în apă pînă la brîu, acoperindu-şi sînii cu braţul şi ţipînd din cauza frigului, dar fără să plece de lîngă băiat.  

Alexandru R. Săvulescu este geolog şi jurnalist. 
 

Monumentele Constanţei

Peninsula Constanţei sau Oraşul vechi, cum i se mai spune, reprezintă astăzi o însemnată parte a patrimoniului cultural naţional. În scopul păstrării monumentelor din oraş, a fost elaborată o propunere de lege cu privire la declararea Rezervaţiei arheologice şi turistice Peninsula Constanţei. Potrivit expunerii de motive a acestui proiect de lege, „din fondul de construcţii existent în 1940, 20% au fost distruse sau demolate, 40-45% se află într-un stadiu avansat de degradare, necesitînd intervenţii urgente cu lucrări de consolidare şi reparaţii capitale, iar aproximativ 35-40% se află într-o stare mai bună, însă necesită reparaţii curente“. Cîteva dintre monumentele şi instituţiile de cult din Peninsula Constanţei (în ordine cronologică):

 ● Farul genovez, construit în jurul anului 1300 şi restaurat între anii 1858-1860; 

● Geamia „Hunkiar“ (Azizie), ctitorită de sultanul Abdulaziz, construită între anii 1862-1869, din piatră cioplită; 

● Biserica greacă „Schimbarea la faţă“, ridicată între anii 1863-1865, din cărămidă şi marmură albă adusă din Grecia; 

● Catedrala ortodoxă „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, construită în stil greco-roman din cărămidă presată, între anii 1883-1885, după planurile arhitectului Ion Mincu; 

● Statuia lui Ovidiu, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari;  n Moscheea „Carol I“, construită între anii 1910-1913 la propunerea regelui Carol I, în semn de respect faţă de populaţia turcă; 

● Sinagoga Mare (Sinagoga Aşkenazilor), construită în 1911, cu decoraţii de influenţă maură, în prezent abandonată şi în pericol de prăbuşire; 

● Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, găzduit în clădirea monumentală a fostei Primării, construită între anii 1911-1921, după planurile arhitectului Vasile Ştefănescu; 

● Bazilica romano-catolică „Sfîntul Anton de Padova“, construită între anii 1935-1937, din cărămidă aparentă, în stil romanic.