La adio

Recunosc: nu mă pricep la fotbal. Ceea ce vreau să spun, de fapt, e că nu sînt un împătimit al acestui sport. Mă uit rar la meciurile cu miză mare, dar nu-mi dă insomnii un rezultat de egalitate şi nici nu alunec în depresii din cauza unei înfrîngeri. Mă bucură o partidă frumoasă, cu goluri multe şi suspans, uit însă foarte repede marcatorii şi nu ţin statistici cu scoruri şi competiţii. Am o echipă favorită, FC Argeş, fapt care mă scuteşte de confruntări orgolioase cu amicii din redacţii. Ei se bat în vorbe grele şi amintiri comune pentru că sînt, de obicei, suporteri rapidişti, stelişti sau dinamovişti. Cînd au loc finaluri de campionat, ei fac pariuri şi eu le tai. Dar m-am născut şi am crescut în Piteşti. Oraşul combinatului petrochimic, al uzinelor Dacia şi urbea care l-a dat pe Dobrin. În anii ’80, copiii care nu jucau fotbal pe maidanele din Trivale sau de pe malurile Argeşului erau condamnaţi la izolare. Toată lumea bătea mingea, o minge grea de 35 de lei sau una mai uşoară de 18 lei. Se găseau în coşuri mari la celebrele Auto-Moto-Velo, un fel de magazine universale pentru produse din cauciuc. Puneam fiecare cîte trei-patru lei, ne încolonam pe străzile lungi ale oraşului şi porneam să cumpărăm minge. Din douăzeci de bucăţi, reuşeam s-o găsim pe cea mai puţin ovală, prin metoda simplă şi sigură a răsucirii în aer. O cumpăram victorioşi şi alergam rapid în spatele blocului să încingem o miuţă printre leagăne ruginite şi bara de bătut covoare. De la balcon, se auzea, cîteodată, glasul mamelor chemîndu-ne în casă sau anunţîndu-ne să zburăm la Alimentara. O dată pe săptămînă băgau pui şi noi ne înşiram la coadă. Cînd cădea întunericul, începeau poveştile. Umpleam tricourile cu zarzăre crude sau cu mere şi ne adunam în faţa blocului să-i ascultăm pe vecini povestind despre Dobrin. Noi nu-l ştiam decît din poze, taţii îl văzuseră jucînd de-adevăratelea. Curgeau una după alta amintirile despre echipa-minune a Argeşului cu Gîscanul şi Radu II, cu Gicu’ cel magnific driblînd şi firul de iarbă, şi portarul, dînd goluri ameţitoare. Închideam ochii şi-mi imaginam partidele de vis cu Dinamo sau cu FC Valencia. Aş fi ascultat, la nesfîrşit, povestea meciului în care Kempes şi Dobrin au stat faţă în faţă, împărţind dragostea pentru bucata de piele umplută cu aer, născătoare de vise în tribune şi în vestiare. Cineva îşi amintea mereu de anul în care Argeşul a cîştigat campionatul după un meci de pomină cu "miliţienii" de la Dinamo. Atunci a dat Dobrin unul dintre foarte puţinele sale goluri cu capul şi tot atunci s-a simţit răzbunată o mare parte din România pentru toate umilinţele îndurate în nenorocitul coşmar comunist. Au trecut anii şi, prin vara lui ’91, l-am văzut pe Dobrin hoinărind prin ştrandul Piteştiului. Arăta rău şi fuma ţigară de la ţigară. Noi jucam fotbal-tenis, el juca din priviri un fel de v-aţi ascunselea cu propriul destin. S-a apropiat şi a intrat în echipă, făcîndu-ne, preţ de o jumătate de oră, să ne simţim învestiţi cavaleri ai Regelui Fotbal. Ştiu că puştii acestor zile nu se mai adună pe băncile din faţa blocurilor să audă poveşti despre magicienii din iarba terenurilor de fotbal, dar dacă asta se va întîmpla, cine ştie cum şi cînd, sînt printre cei care vor vrea să povestească, negreşit, după-amiaza unei întîmplări fericite cînd am dat cu piciorul în mingea pe care a atins-o şi Gîscanul. Pînă atunci, rămîn păstrătorul unei întîmplări cu un om bun, de care i s-a făcut dor pînă şi bunului Dumnezeu.