Jurnal de bord
Scriu sub impulsul unei stări bizare cu care am ieşit de la emisiunea Zece pentru România. O emisiune în care am discutat (din nou) despre presă. De fapt, aproape exclusiv despre televiziune, dar mi-e încă o dată clar că, prin minţile multora, presa de azi se confundă cu reprezentarea ei catodică. Sau de tip LCD. Ori plasmă, ce mai contează... Cătălin Tolontan, Mircea Badea, Dan Diaconescu şi subsemnatul pe post de reprezentanţi ai breslei, votaţi de public într-un clasament dictat de analize sociologice care mi se par capro-varziste. Tatulici moderează. Invitaţi în platou, Aurora Liiceanu, Mircea Kivu, Ducu Darie, Adriana Săftoiu şi patru confraţi din alte redacţii. Se atacă teme diverse şi se ajunge, inevitabil, la tabloidizare. Apare o discuţie despre show şi jurnalistică. Mircea Badea nu se vrea ziarist, Dan Diaconescu vorbeşte despre libertatea presei şi nevoia solidarităţii de breaslă. Eu zic ceva despre deontologie şi apoi mă gîndesc că mai bine tăceam. Ceea ce şi fac o bună perioadă de timp. Apoi mă enervez şi intru într-un semi-conflict cu Badea. Şi cu Diaconescu. Tatulici jubilează şi ştiu de ce: îi iese show-ul! Adică exact ceea ce a vrut... Mărturisesc, sînt confuz şi trist. N-am nostalgia vreunei perioade de aur a presei din România pentru că nu-mi aduc aminte să fi existat vreuna. Trăiesc însă sub apăsarea unei rătăciri profesionale. Acum 14 ani, cînd mi-a fost eliberată prima legitimaţie de presă, mi se părea că lucrurile sînt clare. Urma să fac o meserie liberală în stare să contribuie la democratizarea societăţii. Sună preţios. Reformulez: o meserie frumoasă. Şi pentru mine, şi pentru ceilalţi. Azi mi-e din ce în ce mai greu să spun pentru ce fac jurnalistică. Apariţia televiziunii, inclusiv în viaţa mea profesională, mi-a schimbat radical perspectiva asupra rolului meu ca jurnalist. Teoretic, instrumentarul a rămas acelaşi: pix sau computer, foaie de hîrtie, actualitate, personaje. Viaţa, cu bunele şi, mai ales, cu relele ei. Practic însă, ceva s-a schimbat în mod radical: viteza. Scriu şi citesc în goană, îmi asum riscul unor erori cauzate de comprimarea uluitoare a timpului şi mă gîndesc cu nostalgie la vremea în care nu concepeam difuzarea unei informaţii înainte de verificarea ei din cel puţin trei surse independente şi credibile. A fost o vreme în care mi se părea că susţin o acţiune de salubrizare a societăţii. Azi am senzaţia deprimantă că există mult prea multă mizerie, confuzie şi derută de jur-împrejur pentru a mai putea pretinde o cuvenită aşezare în ordine şi o minimă curăţare. Emisiunea la care am participat a fost ea însăşi o sursă de intoxicare (în sensul medical al termenului). Aşezînd pe aceeaşi masă fel de fel de teme, întrebări şi actanţi, s-ar fi crezut că va ieşi un meniu complet şi o vrednică împăcare a gusturilor. A ieşit doar o nouă confuzie şi încă o rătăcire din categoria celor foarte complicate care se deşiră din ghemul societăţii româneşti. Trăim perioada apariţiei unor hibrizi sau chiar mutanţi, inclusiv în presă. Începe să-ţi fie ruşine că ai o urmă de carte şi te simţi olog în faţa vitezei cu care se mişcă magneţii publici care confundă, voit, notorietatea cu performanţa. Ca să mă calmez, mă gîndesc la faptul că Hitler a primit chiar mai multe scrisori decît Elvis Presley. Recunosc, nu-i cea mai liniştitoare perspectivă, dar măcar îmi iese din cap şuieratul lui Dan Diaconescu care-mi transmitea, într-o pauză publicitară, că, odată cu Elodia, a găsit reţeta audienţei maxime: sînt cîteva mii de dispăruţi în toată ţara, aşa că urmează serii noi. Şi multe.
