Johnny

"Staaaai!!!" Şoferul frînează brusc, microbuzul înţepeneşte în intersecţie şi, într-o singură secundă, răsună din spate claxoane şi zgomot de bagaje strivite în portbagaj. Lui Johnny nu-i pasă. Se uită fix în ochii bietului şofer încremenit de spaimă şi-l întreabă scurt, ca la poliţie: "Ştii mata ce-ai făcut?". Nu ştie. Îi spune tot Johnny, cu aerul marţial al omului care deţine marele secret al lumii şi a hotărît, brusc, să-l împărtăşească şi celorlalţi: "Un mare căcat ai făcut dumneata! Întoarce, trebuie să ieşim spre Ploieşti, nu spre Piteşti!". Omul răsuflă uşurat şi, supus, trage de volan cu putere. Pe mine mă bufneşte rîsul, dar Johnny continuă să vorbească, aşa cum face de cînd s-a urcat în microbuz. E drum lung pînă în Mureş, şi Johnny o să vorbească tot timpul, fără oprire. Aş putea să dorm, dar nu vreau să dorm. Vreau să-l ascult. De fapt, toţi cei din microbuz îl ascultă. "Auzi dumneata, domnule, ce porcărie, am văzut un sondaj într-un liceu şi la un moment dat o întreabă cineva pe o puştoaică dacă ştie cine a fost Nichita Stănescu. Şi proasta aia răspunde, fără să clipească, da, ştiu, a fost o mare poetă a României! Auzi dumneata, să-l facă pe bietul Nichita femeie, se răsuceşte săracu' în mormînt... Şi eu, care am dormit doi ani cu Nichita în aceeaşi pivniţă, să trăiesc momentul să aud o asemenea enormitate!" Johnny tace cîteva secunde, îşi aduce aminte că e timpul să-şi facă doza de insulină. Microbuzul trage pe dreapta şi Johnny se înţeapă în braţ cu o seringă ciudată. Dar tot nu tace. "Eram, la un moment dat, într-un bar din Bucureşti şi m-am dus la toaletă să-mi fac injecţia. Lîngă mine, la pisoare, un individ mătăhălos, ditamai haidamacul. Scot seringa, mă înţep, ăla pică brusc din picioare, mai-mai să dea cu capul de chiuvetă. ŤCe-ai, bre? îl întreb. Vai, nea Johnică, iartă-mă, da' n-am ştiut că te droghezi!» Tîmpitul! Şi măcar de-ar fi fost singurul..." Mergem din nou. Viteză mare, ca gîndurile lui Johnny. Sare brusc de la o amintire la alta, ca-ntr-un joc de şotron cu anii de viaţă. "Dacă tot ajungem la Tîrgu-Mureş, mîine, poate, o sun pe Ildikó... Ştii mata cum era Ildikó? Dom'ne, avea nişte sîni extraordinari femeia aia şi-un fund ceva nemaipomenit! Şi nu ştia o boabă româneşte... Da' mai bine n-o sun, să nu păţesc cumva ca la Timişoara, ştii ce-am păţit la Timişoara? Am sunat, am cerut să vorbesc cu Irina, n-o mai văzusem din tinereţe pe Irina, mi-a răspuns o voce tînără şi-am întrebat plin de speranţă: ŤIrina, dumneata eşti?! Nu, sînt fiica ei, mi-a răspuns vocea aia tînără, mama a murit acum doi ani...» Aşa că mai bine n-o mai sun pe Ildikó, dacă aflu că a murit şi Ildikó? Ce spui dumneata, am trecut de şaptezeci de ani..." Pauză de respiraţie. Johnny îşi netezeşte fularul şi mă priveşte atent prin semiîntunericul microbuzului. "Am zeci de fulare... Ştii unde le ţin? În pian, domnule! Am pianul burduşit de fulare, să nu-mi deranjez vecinii de bloc. Şi degeaba, că tot bat în ţeavă, dracu' s-o ia de garsonieră! Ei bat, bat şi eu, o dată am bătut aşa de tare, că s-a spart ţeava, inundaţie, a venit administratorul, eu am plecat de-acasă, le-am lăsat uşa deschisă să se descurce... Unde sînt vremurile de altădată? Îţi închipui dumneata, cînd m-am mutat în blocul ăla, era un bloc de artişti, domnule! Poeţi, pictori, muzicieni... Mi-aduc aminte, cîntam tot timpul, într-o dimineaţă am cîntat pînă la patru, iar cînd m-am oprit, m-a sunat un prieten poet de la etajul doi: ŤJohnică, de ce te-ai oprit, mai cîntă, bre, că nu pot să dorm altfel!». Şi eu stau la şapte, domnule, îţi dai seama?! Dormeau cu uşa deschisă, doar să m-audă cîntînd! Şi acum, îmi bat unii în ţeavă... Un căcat, domnule, ascultă-mă pe mine, un maaare căcat!" Spectacolul amintirilor se termină brusc. Microbuzul opreşte în faţa hotelului şi bătrînul coboară încet, potrivindu-şi cipilica pe creştetul capului. Închid ochii şi, de undeva, dintr-o scenă nevăzută ca destinul, îmi sună în minte o voce de anchor rostind apăsat prezentarea unui personaj de poveste: "Doamnelor şi domnilor, aplauze pentru inegalabilul... Johnny Răducanu!".