Îngeraşii
Să mă iertaţi de aşa vorbă proastă, dar sîntem luaţi de fraieri. Nu-i nevoie să te pricepi la politică şi nici să fi fost pasionat în mod deosebit de viaţa şi activitatea aleşilor naţiei în anii de după 1989, ca să pricepi, măcar acum, în ceasul în care Turcu l-a mazilit pe Vosganian, că biografiile oficiale nu există şi că, în clipa căderii lui Ceauşescu, s-a mai prăbuşit ceva: omul nou, omul "Epocii de aur", cu idealurile şi crezurile lui cu tot. Metamorfoza a fost, în nenumărate cazuri, instantanee: comuniştii de ieri au devenit democraţii de azi, turnătorii la Securitate s-au declarat victime ale regimului totalitar, familiile de activişti au îngropat în sertare carnetul de partid şi au făcut, rapid, o colivă publică în amintirea rudelor ucise de Ciuma Roşie. Nu insist. Procesul de metamorfozare subită e atît de recent şi, desigur, atît de cunoscut, încît nu cere exemplificări suplimentare. Le ştim, îi ştim. Cînd scriu că sîntem luaţi de fraieri, mă gîndesc doar la circul ieftin jucat de unii dintre cei care au încercat din răsputeri, în ultimii ani, să uite ce-au fost şi ce-au făcut pînă în 1989. Eu, unul, sînt convins că Ion Iliescu, bunăoară, n-are nimic a-şi reproşa în legătură cu trecutul lui de activist. S-au găsit în ultimii ani destui care să-i spună că a fost unul dintre cei mai luminaţi şi mai umanişti secretari de partid pe care i-a avut PCR, încît domnul Iliescu are, cu siguranţă, la această oră, conştiinţa împăcată. Se întîmplă ca după un divorţ: pe măsură ce trec anii, chiar dacă tu ai fost cel care a provocat ruptura, cu ajutorul cîtorva prieteni "de bine", ajungi să ignori adevărul şi să-l blamezi public pe celălalt. Conştiinţa adoarme tranchilizată sub injecţii cu uitare şi urgenţe. La fel trebuie să se fi petrecut lucrurile şi cu Mona Muscă, şi cu Miki Şpagă sau Corneliu Vadim Tudor. I-a luat vîrtejul anilor de după 1989 şi o ceaţă groasă le-a acoperit păcatele tinereţii revoluţionare sau ciripitoare, după caz. Prin urmare, mai că-ţi vine să-i crezi cînd, puşi faţă-n faţă cu hoitul propriului trecut, strîmbă cu tărie din nas, negînd, înverşunaţi, orice legătură cu o perioadă pe care, în mintea lor, au uitat-o de mult. Din păcate pentru unii dintre ei, au rămas urme: o notă, două, o declaraţie de înfierare proletară a burghezo-moşierimii, un volum de poezii pupincuriste, o copertă de dosar de recrutare sau măcar memoria vreunui alt securist. Oricîte conferinţe de presă ar face şi oricîte scuze publice şi-ar cere, personajele din categoria sus-pomenită sînt aproape imposibil de crezut. Sau de iertat. Cu atît mai mult cu cît, luîndu-ne de fraieri, încearcă, mai nou, să joace cartea onestităţii absolute, privind în vîrful microfoanelor - asemenea lui Miki, pe treptele CNSAS - şi rostind serafic "Nu ştiu, nu eu...". Să mă iertaţi, din nou, de aşa vorbă proastă, dar sîntem luaţi de fraieri. Speranţa mea are temei pe faptul că nu sîntem.
