Închisoarea îngerilor

La 16 ani, Ripciuc a atacat doi cetăţeni pe stradă şi i-a tîlhărit furîndu-le telefoanele mobile. Bobiţă are la activ peste 1000 de spargeri de apartamente, toate înfăptuite pînă la vîrsta de 14 ani. Satmary avea de la opt ani furtul în sînge şi nu s-a putut opri decît acum. Cei trei băieţi au mai multe lucruri în comun. Pentru faptele lor, cu toţii au ajuns la Centrul de Reeducare din Buziaş, un fel de şcoală de corecţie modernă a timpurilor noastre. Instituţia este a treia de acest tip din ţară şi împreună Centrele totalizează puţin peste 300 de locuri. Explozia de infracţiuni comise în ultimii ani de către copii - numai în prima jumătate a acestui an s-au înregistrat peste 2000 de minori condamnaţi pentru comiterea de fapte penale - le lasă judecătorilor două alternative. Cea mai folosită dintre ele este condamnarea la închisoare - puţini dintre copiii infractori primesc şansa de a-şi ispăşi pedeapsa într-o şcoală de corecţie. La întoarcere însă, nici unii, nici alţii nu sînt sprijiniţi de familie sau de societate. Se poate spune că cei trei băieţi au avut şansa de partea lor. Dacă la un moment dat au fost parteneri de furt, acum s-au reîntîlnit întîmplător la Buziaş şi fiecare dintre ei îşi doreşte altceva decît în trecut. Ripciuc vrea să devină pictor, Satmary se vede fotbalist, iar visul lui Bobiţă este să-şi construiască o casă. Fără gratii sau jandarmi La şcoala de corecţie ajungi din două motive: pentru că ai săvîrşit delictul la o vîrstă mai mică de 14 ani şi nu poţi răspunde penal sau pentru că, deşi ai peste 14 ani şi poţi răspunde penal pentru faptă, judecătorul decide că te reeduci mai bine la şcoală decît la penitenciar. La Centrul de Reeducare Buziaş ajungi şi dintr-un al treilea motiv: pentru că pur şi simplu te-ai născut norocos. Spre deosebire de Centrele de la Găeşti şi Tîrgu Ocna, Buziaşul îi întîmpină cu un amănunt care are darul să îi însenineze de la bun început: nu există gratii şi nici jandarmi. Aşezat pe o colină a oraşului, centrul parcă e desenat: verdeaţă cît cuprinzi cu ochii, alei mignone asfaltate, flori, corpuri de clădire cochete, fiecare cu inscripţia lui - sala de mese, atelier, dormitoare - şi deasupra, cerul albastru. La început, ei păşesc aici înneguraţi, cuprinşi de gînduri şi sentimente ale altei vîrste. Dar, odată intraţi în noul univers, copiii cu feţe triste devin, uşor, uşor, interesaţi. De cursurile de olărit, de competiţiile sportive, de pictură, de orele de gestionare a conflictelor sau de munca în atelier. Găsesc aici îndeletniciri cu care nu s-au mai întîlnit pînă acum şi descoperă că sînt pricepuţi în lucruri la care nici nu visau vreodată. Ripciuc, spre exemplu, a început să picteze la Buziaş. Ripciuc, pictorul "Am săvîrşit o faptă de tîlhărie - mă întorceam de la Internet noaptea şi, fiind obosit, n-aveam chef de nimic. Erau doi copii care mă stresau - i-am bătut aşa, din prostie, le-am luat telefoanele şi-am plecat. Şi după cîteva zile, o venit poliţia la mine şi m-o arestat." Sub mîinile lui Ripciuc se naşte Iisus ucis pe cruce. Cînd pronunţă "m-o arestat", apasă cu creionul pe coroana de spini şi îngroaşă tuşa. Are doi ani de cînd e la Centru, dar mai are puţin şi ar trebui să primească eliberarea. Însă pentru el, momentul mult visat la început şi-a schimbat semnificaţia. Aici a descoperit că este talentat la pictură şi desen şi chiar a avut expoziţii cu vînzare la Bucureşti şi Timişoara. A făcut şcoală, iar acum este în clasa a XI-a. Tot aici a jucat în scenete şi piese de teatru care au fost puse în scenă la diverse evenimente în Timişoara şi a devenit mîndria Centrului. Educatorii mărturisesc că în Ripciuc se dă acum, în vecinătatea libertăţii, o cumplită luptă interioară. "El, ca majoritatea copiilor de aici, provine dintr-o familie dezorganizată. Acasă nu are cine să-l ţină la şcoală sau cine să-i întreţină pasiunea pentru pictură sau teatru. Aşa că se gîndeşte serios să ceară o prelungire a şederii." A apărut pe hîrtie şi coroana, este finisată. Creionul se plimbă acum pe mîinile chinuite ale Mîntuitorului. "Mi-am descoperit o grămadă de calităţi, afară nu pictam, nu făceam scenete sau aşa ceva. Am fost şi eu mirat de ceea ce pot să fac. Dacă îmi spunea cineva afară că o să fac aşa ceva ziceam că-şi bate joc sau..." Bobiţă, "hoţul şarmant" "Prima dată am spart un magazin. Cu mai mulţi prieteni. Ei au furat băuturi, ţigări, şi eu am furat dulciuri, n-am ştiut ce să iau de-acolo. Şi tot aşa, am umblat cu găşti, cu grupuri, am început să devin pe zi ce trece hoţ. Tot am furat, pîn-am ajuns renumit, cunoscut de mai mulţi hoţi şi mă căutau o grămadă să fur cu ei." Dacă îl ai în faţa ochilor, nu te întrebi de două ori de ce a fost supranumit de către presa locală "hoţul şarmant". Bobiţă e charismatic, are poveşti mai interesante decît ale lui Gavroche şi tot personalul se prăpădeşte de rîs la poantele lui. Mulţi dintre minorii pe care i-a găsit aici i-au fost parteneri de furturi odată. Nu sînt neapărat coincidenţe, pentru că Bobiţă figurează cu peste 1000 de furturi la activ. De trei ani de zile, Centrul este ca şi casa lui. Viaţa la Buziaş l-a schimbat. Aici a făcut multe lucruri pentru prima dată în viaţă. A început şcoala şi a ajuns acum, la 18 ani, în clasa a V-a. I s-a cîntat pentru prima dată "La mulţi ani!" şi a primit tort cu lumînări şi cadouri de ziua lui. La 7 ani, Bobiţă a fost abandonat la un orfelinat şi acum mai ţine legătura doar cu tatăl vitreg. Pentru el, în momentul acesta, cea mai dificilă întrebare din univers este: "Unde te vei întoarce?". Asta nu-l împiedică să viseze. Că va deveni şofer de tir şi că va călători, că îşi va construi o casă cu meseria pe care a învaţat-o la atelierul Centrului. "Mă duc acasă să construiesc camerele mele singur, să-mi fac singur o casă, că am învăţat aici cum se face şi tot aştept să mă duc să fac..." Satmary, trist şi tăcut "Eu fur de la 8 ani. Prima oară am furat pentru bunuri materiale, da’ după aia, nu ştiu, mi-o intrat în sînge, ştiţi, nu m-am mai putut opri. E ca şi ţigara, te apuci de furat, greu te laşi. Te laşi două-trei luni şi după aia iară te apuci. Nu ştiu, te tentează orice vezi. Vezi un portofel la unu’ sau vezi o casă cu geamu’ deschis... nu mai judeci." Dimineaţa, Satmary se trezeşte la 7, ca toţi ceilalţi. Nu se plînge deloc de asta, pentru că la ora 8 începe să facă ceea ce şi-a dorit în libertate, dar nu a mai apucat, pentru că s-a apucat de furturi. În fiecare dimineaţă începe cursurile la şcoală, orele de atelier, de sport sau de sculptură. Se numără printre copiii şantajaţi de viaţă să devină om mare şi aşa sună şi vorbele lui. "Eu sînt conştient că e bine pentru mine că am ajuns aici. Gîndiţi-vă că eu, înainte, nu ştiam să-i zic cuiva mulţumesc sau vă rog frumos. Eu n-am făcut cine ştie ce şcoală afară. Aici fac clasa a VI-a." Înainte de a se apuca de furat, Satmary adormea seara, acasă, în scandalurile şi bătăile provocate de tatăl lui alcoolic. Cine ştie cîte grozăvii îi trec lui prin faţa ochilor, cînd stă aşa, printre băieţi, cu ochii pierduţi în zare. Trist şi tăcut. Aşa este Satmary. Spune că nu vrea decît un singur lucru: să devină fotbalist. Jumătate de drum Pedeapsa minimă pe care o primeşte un minor trimis la şcoala de corecţie este de un an de zile. Sînt copii care petrec şi patru ani aici. Un centru de reeducare nu se compară însă nici pe departe cu un penitenciar, chiar dacă există privarea de libertate. Astfel, dacă educatorii hotărăsc că merită acest lucru şi s-au comportat corespunzător, copiii pot merge să-şi petreacă vacanţele în sînul familiei. Deseori, ei fac ceea ce se cheamă ieşiri în comunitate: vizitează muzee, merg la teatru, participă la diverse evenimente sau, vara, merg la ştrand. Unul dintre aspectele fundamentale ale reeducării prin şcoala de corecţie este cazierul nepătat. Aşadar, cei care prind un loc într-un astfel de centru sînt printre cei norocoşi. Chiar şi aşa, ei au străbătut doar jumătate din drumul spre o nouă viaţă. Familia şi societatea ar trebui să facă cealaltă jumătate. "Oamenii de pe stradă se uită la ei de parcă au ciumă" "Există o asistenţă socială mai mult decît insuficientă pentru aceşti copii în momentul în care se întorc în societate. De asemenea, familiile din care provin şi în care ei se reîntorc sînt, în multe cazuri, la limita subzistenţei sociale" - spune directorul adjunct al Centrului, Mircea Gligor. Psihologul Centrului, Alina Zamoşteanu, completează: "Din păcate, oricît am interveni în Centru, din punct de vedere al recuperării psihologice, sociale, educative, şcolare, în momentul în care părăsesc Centrul, unii dintre ei se întorc în stradă. Noi încercăm să menţinem legătura cu o serie de asociaţii care să ne ajute la integrarea şi la susţinerea lor financiară, dar în puţine cazuri reuşim." Prima reacţie a societăţii se observă de pe acum, cît minorii sînt încă aici. "Se întîmplă de multe ori să ieşim la plimbare prin oraş sau ne îndreptăm spre un eveniment, cu toţi copiii din Centru. Oamenii de pe stradă se uită la ei de parcă au ciumă. Unii îi şi hulesc. Sau le strigă în faţă: Ťpuşcăriaşilor!». Mă întreb de unde atîta ură? Copiii ăştia îşi execută o dată pedeapsa, n-ar trebui condamnaţi de două ori" - spune Ramona Iliescu, educatoare a Centrului. "E zguduitor felul în care copiii se destăinuie" Mircea Maier, preotul Centrului, cunoaşte dramele personale ale acestor copii, pentru că stă de vorbă cu ei în multe rînduri. A stat şi i-a ascultat vorbind despre părinţi alcoolici care i-au bătut sau i-au îndemnat să fure, despre purgatoriul orfelinatelor prin care au trecut, despre lipsa unei bucăţi de pîine, despre frig, despre dorul de mamă. "Eu n-o să vorbesc despre păcate, despre lege, ci mai mult despre întoarcerea către lume, către Dumnezeu, către sine. E zguduitor felul în care copiii se destăinuie. Copii care n-au cunoscut dragostea mamei, copii care n-au cunoscut liniştea familiei, copii care n-au trăit normal între oameni... Să-i vezi cu lacrimi în ochi, cu părere de rău că au ajuns într-o situaţie delicată." Preotul spune că cea mai grea lecţie pe care copiii încearcă s-o înveţe aici este iertarea. "Oricui i se poate întîmpla" Ripciuc a ajuns cu creionul la cuiele din palme. "Nu neapărat dacă furi sau ai furat ceva sau ai tîlhărit ceva, gata, nu mai eşti în rînd cu oamenii, eşti altcineva şi tre’ să fii retras, ascuns... Oricine poate să ajungă aici sau mai rău, la penitenciar... Pur şi simplu, te îmbeţi, mergi la un scandal, se ia unu de tine... a murit, Doamne-fereşte şi... oricui i se poate întîmpla. Nu tre’ să te fereşti de cei care au fost în penitenciare sau în şcoli de corecţie, tre’ să te interesezi întîi pentru ce-o fost, ce-o făcut. Dar nu tre’ să-l iei după ce-o fost, ci după cine e în momentul de faţă. Că majoritatea oamenilor se schimbă, nu rămîn cum au fost înainte."