În gară
Parcă am sta cu toţii într-o gară. Uitîndu-mă la felul în care aşteptăm ba una, ba alta, o integrare în UE, o mare asfaltare, un alt punct de pensie ori o scădere a inflaţiei, îmi pare că ne-am chircit pe un peron improvizat, pîndind sosirea unui tren de mare viteză care să ne ducă departe. Între timp, pînă vine, picotim sau dormim de-a binelea ori, mai adesea, dăm din gură pînă obosim, deşi aproape că nu obosim niciodată. Lîngă noi, copii rătutiţi sărind dintr-o parte într-alta a peronului, ca într-un şotron strîmb desenat peste ce va să fie viaţa lor, şi altundeva, în spatele tuturor, o mînă de bătrîni încremeniţi la coadă la bilete, aşa cum au făcut o viaţă întreagă. Nu vine. Încă nu vine. Tragem adînc aer în piept şi ne uităm cu jind la vagoanele luxoase ale altor trenuri, din care coboară călători străini şi pachete ambalate frumos, purtînd etichetele colorate ale lumii occidentale. Din cînd în cînd, în dreptul peronului nostru, se opreşte cîte un domn spilcuit, care ne vorbeşte mult despre trenurile pe care le-am pierdut. Ne aducem aminte, oftăm, înjurăm şi ne strîngem mai mult pe băncile tari ale peronului, scrutînd distanţa care ne desparte de lumea promisă. Aşteptăm ultimul tren şi asta ne face să arătăm ca nişte chiulangii proşti şi sărmani frămîntînd basca în aşteptarea notei de trecere. Ne e şi frică, sîntem şi nerăbdători, dar parcă am şi început să ne obişnuim cu locul strîmt al peronului. E peronul nostru. Nu vine? Nu încă... Las', că vine el! Uite-aşa ne place: să ne îmbărbătăm, să ne facem şmechereşte cu ochiul, că doar ştim cu toţii, nu-i aşa, trenul doar are întîrziere, destul de mare, e adevărat, dar nici vorbă să nu oprească şi în gara noastră! O să vină... Între timp, din alte trenuri, coboară, neîncetat, tot mai mulţi venetici spilcuiţi, care întocmesc rapoarte, ne controlează şi ne numără bagajele. Cîteodată, sîntem prea mulţi, alteori, prea puţini sau deloc. Străinii oftează, noi ne chircim şi mai tare pe băncile peronului şi numărătoarea reîncepe ca după un knockout. Sîntem jos, foarte jos, dar chiar şi de acolo tot nu încetăm să privim în lungul şinelor, sperînd să vedem locomotiva salvatoare. Nu vine. Dar se aude ceva în depărtare şi, brusc, ne pregătim de urcat în vagoane, cu sau fără bilete, cocoşaţi de bagaje sau cu mîinile în buzunare. Toţi vrem locuri la fereastră, la vagonul-restaurant sau la vagonul de dormit. Trenul nostru, vorba cîntecului, e un tren frumos şi, chiar dacă l-am aşteptat atît, acum e aproape şi numai asta contează. În îmbulzeala îmbarcării, vor fi unii uitaţi printre linii, alţii căzuţi sub şine sau pierduţi în gară, dar nu mai contează. E ultimul tren, deci ultima şansă. Parcă am sta cu toţii într-o gară. O gară mică, prăfuită, aglomerată, murdară. Peste puţină vreme, aici va opri un tren luxos, în care ne vom repezi să prindem cele mai bune locuri, chiar dacă pe bilete nu e trecut preţul şi nimeni nu ştie nimic despre ora la care vom ajunge la destinaţie.
