Grecia pentru buzunarul (aproape) oricui

O vacanţă în Grecia însemna, cel puţin pentru mine, antichitate, cultură clasică, mitologie, dar şi pitoresc, romantism, case albe, străduţe înguste, plante exotice... În macedoneanul Neipori, staţiune relativ nouă (de vreo 10 ani încoace) la Marea Egee, am descoperit însă alte realităţi şi semnificaţii: vile pătrăţoase, fără preocupare pentru stil; magazine mici şi amestecate, cu patroni suspicioşi; preţuri mici şi foarte mici; foarte mulţi români, aproape numai români, pe plaja lor e ca la noi, la Costineşti. Spiritul Greciei, pe care, chiar dacă nu-l ştiam cine ştie ce, îl simţisem la Halkidiki pe la mijlocul anilor ’90, parcă nu era prezent aici. Pînă şi tradiţionalele pisici se lăsau aşteptate: în cele din urmă, a salvat situaţia o mîţă cu zgardă de pe balconul vecin, care îşi făcea plimbarea în fiecare dimineaţă, mimînd vînătoarea de vrăbii. La Neipori Cum am mai amintit, la Neipori am ajuns cu o tabără de copii: deci, s-ar putea spune, tot printr-o modalitate de turism ieftin. Nu auzisem nimic, pînă atunci, de staţiunea asta, dar toţi spuneau că e nouă şi foarte frumoasă. Se pare că, în sezonul ce tocmai se încheie, Neipori a fost una din "destinaţiile anului". Sau cel puţin aşa susţin cele cîteva ghide de la agenţiile Neotur şi Fabiola cu care am vorbit, acolo. De ce o numeau frumoasă cei care mai fuseseră deja? Tocmai, probabil, din cauza lipsei de farmec, un soi de simplitate fără cotloane ascunse, care se arată dintr-o dată, uşor de perceput: case aproape albe, mari, drepte, cu terase; palmieri, rodii şi alte plante exotice (pentru noi), sădite corect, la distanţe egale; străzi şi ele drepte, paralele, toate ducînd, evident, la mare; o faleză uriaşă, principala "arteră comercială" neoficială, spaţiu al micilor tranzacţii spectaculoase cu vînzătorii ambulanţi şi adăpost al parcurilor de distracţii. Şi evident, prin preţurile convenabile: o vacanţă de 10 zile aici îi costase, pe românii în cauză, între 150 şi 200 de euro, de persoană - cazarea. Iar camerele nu erau rele, ci decente ca mărime şi decor, avînd două avantaje enorme, mai ales pentru cei doritori de economii: bucătărie, cu plită electrică şi frigider, şi nişte terase enorme. Ambele încăperi, inexistente în hotelurile româneşti, nici atunci cînd camera costă 100 de euro pe noapte, îşi au ca principală utilitate "prepararea" şi "servirea" (două cuvinte bine înfipte în acelaşi vocabular de specialitate hotelier) meselor: am văzut destule cupluri middle-aged savurîndu-şi romantica cină, la lumînare, pe măsuţele de plastic de pe terasele vilelor de la Neipori. Românii doritori de mese preparate la domiciliu, şi nu numai, erau destul de cunoscuţi comersanţilor locali, nu neapărat într-un mod foarte plăcut. Pentru că, odată intrat în primul minimarket local, descopereai că vînzătorii ştiu cîteva cuvinte în româneşte, de genul "mulţumesc" şi "cît costă"; dar, în acelaşi timp, te şoca suspiciunea lor exagerată: trebuia să laşi la intrare orice altă pungă, iar odată pătruns în sanctuarul destul de mediocru al consumului grecesc, unul din cei 3-4 angajaţi era mereu cu ochii pe tine, doar-doar te-o prinde cu mîţa-n sac. Acest tip de comportament deloc ospitalier trebuie să fi avut cel puţin două cauze: cea dintîi - lipsa camerelor de luat vederi şi a sistemelor de alarmă, probabil mult prea costisitoare pentru micii investitori locali; cea de-a doua - evident, "buna" faimă a turiştilor prezenţi în această variantă elenă a Costineştiului de acum (nu cel studenţesc de altădată, ci unul strict popular), cu precădere români, amatori de chilipiruri, bănuim. Pentru cei mai îndrăzneţi dintre turişti, care aveau curajul să mai renunţe, din cînd în cînd, la confortul claustrofob al meselor la domiciliu, exista şi varianta teraselor. Majoritatea lor avînd, culmea, chiar meniuri în limba română. Nu contează că respectivii patroni mai confundau "la grătar" cu "la cuptor" sau îţi ofereau aberaţii de tipul "friptură de muşchi"; intenţia prietenoasă rămîne. Ca să te aibă de client, patronii şi chelnerii strigau după tine, la strada mare, în binecunoscutul stil grecesc. Odată prins în plasă, nu ţi se aducea neapărat ce era mai bun, dar ţi se aducea repede, şi mai gustos decît ceea ce ai fi putut mînca în Costineştiul românesc la acelaşi preţ: de pildă, un gyros sandviş de-al lor (o şaorma) foarte consistent, costa 1,5 euro. Dacă puteau să te păcălească şi nu erai atent la notă, pe care ţi-o puteau face şi într-un fel de română aburită, te păcăleau. Dacă îi prindeai, îşi cereau scuze şi spuneau că a fost o greşeală. Mustăcioşi, văduve negre şi mîndri senegalezi Uşor intrigată de aceste noi şi contradictorii comportamente, am intrat în vorbă cu unii dintre comercianţii locali. La primul magazin spre faleză, suspiciunea era maximă. La intrare stătea o doamnă peste 50 de ani, îmbrăcată în negru din cap pînă-n picioare, dar cochetă, cu coc şi lanţ de aur la gît. Am întrebat-o pe mai tînăra ahee de la casă de ce respectiva doamnă era în negru, şi mi-a spus că aşa fac femeile la ei după ce le mor soţii, şi doliul ăsta poate să dureze cîţiva ani sau toată viaţa. Mi-a mai spus că "văduva neagră" era patroana, iar ea şi soţul ei, mustăciosul de la intrare, erau angajaţi. Cert e că nici atitudinea patroanei nu se putea numi prietenoasă: era un amestec de bună-cuviinţă forţată şi distanţă afişată faţă de clienţi. Patronii şi vînzătorii greci nu păreau să se ghideze după principiul "clientul nostru, stăpînul nostru", ci mai curînd după unul ce ar putea suna cam aşa: "dacă nu-i place, să plece". Am avut chiar o discuţie "de specialitate" cu aceeaşi vînzătoare, despre pungile de plastic: enervîndu-mă că îmi dădea prea puţine şi punea toate lucrurile cumpărate la grămadă, fără să ţină seama de deosebiri, i-am cerut mai multe pungi; atunci grecoaica mi-a spus o grosolănie care m-a uluit: ştiu că în ţara voastră pungile se plătesc (şi cînd mă gîndesc cît am luptat, cu vorba şi scrisul, în anii ’90, pentru pungi de plastic gratuite!). Nu toţi patronii erau atît de distanţi: domnul, şi el de vîrsta a treia, de la magazinul următor, şi el patron, împreună cu soţia, era mult mai prietenos şi nu se supăra dacă nu cumpărai de la el. Ba, pe deasupra, îţi mai prevestea şi vremea în următoarele două ore. Vîrsta a treia, la Neipori (şi, probabil, în general, în Grecia), părea respectată şi preţuită: nenumăraţi astfel de patroni locali şi văduve negre se plimbau ţanţoşi/e prin faţa magazinelor sau restaurantelor proprii, în loc să se limiteze la creşterea nepoţilor, ca la noi. Tradiţia părea să aibă, la ei, mai mult de spus: mai puţin maleabili şi gata să facă pe plac oricui vine din exterior, cei cîţiva greci neiporezi, cu care am vorbit, nu păreau prea încîntaţi de intrarea lor în UE. Cei doi tineri prezentabili, în stil neaoş, de la terasa Theo spuneau că le-a mers mai prost după şi, deşi aveau pînă-n 30 de ani, nu păreau deloc entuziaşti. Da, desigur, o fi avut Uniunea niscaiva efecte asupra legislaţiei şi corupţiei, dar altfel, strict material, nu o duceau mai bine acum. O cu totul altă perspectivă o aveau vînzătorii ambulanţi de pe plajă, printre care cîţiva senegalezi. Unul dintre ei spunea că a venit în Grecia pentru că tatăl lui jucase fotbal aici, dar că grecii nu-i iubesc pe negri, că sînt înguşti la minte şi nu-i de trăit la ei, o să plece în Franţa... Pînă atunci, vindea genţi, în general de piele, al căror preţ oscila între 5 şi 20 de euro. Mai puteai găsi, pe fundalul mării, la aceiaşi senegalezi, dar şi la pakistanezi şi la mulţi alţii, următoarele: statuete stil african, portofele, bijuterii, jucării mecanice (printre care unele - atracţia sezonului - îşi dădeau jos pantalonii şi-şi arătau sexul, dacă băteai din palme - nu glumesc), icoane care se aprind, haine la grămadă, oricare cu 2 euro, doar să scotoceşti prin ele, pantofi idem, desperecheaţi (hazul era să le găseşti perechea...). Farmecul era tocmai tocmeala (un joc pe care l-am învăţat şi datorită căruia mi-am luat trei genţi, trei portofele şi două statuete africane, printre care o pisică uriaşă de lemn), care se putea practica atît la tarabe, cît şi în magazinele mai respectabile: adevăratele doamne din grup şi-au achiziţionat, toate, cîte o haină de piele cam cu 110 euro. Pe vapor Nu am stat tot timpul în Neipori. Într-una din zile, agenţia Fabiola ne-a dus într-o croazieră pe insula Skiathos (nu mai amintesc din nou toate peripeţiile legate de excursia asta, despre care am scris deja). Clou-ul întregii poveşti era călătoria cu vaporul Elizabet III, botezat astfel după soţia căpitanului Kostas, posesor a încă două corăbii. Afacerea părea să meargă foarte bine, pentru că vaporul era arhiplin, iar entertainment-urile curgeau gîrlă. Voci alerte anunţau, în diverse limbi, de la bar, că oricine se poate poza cu căpitanul Kostas, doar pentru doamne existînd o condiţie: să-i dea un "pupic" după. Mai tîrziu, aceleaşi voci ne-au informat că sîntem invitaţi la sirtaki. Însuşi căpitanul Kostas, cu cele două fete ale sale şi o nepoată, au apărut, în carne şi oase, să pornească dansul: erau foarte pricepuţi, dar modul lor de a agita spiritele, avînd, în mînă, şi un băţ, mai în glumă, mai în serios, mi s-a părut un pic rudimentar şi din topor. Ceilalţi călători de pe vapor nu păreau însă să sesizeze acest lucru, ba erau chiar încîntaţi că cineva îi scoate din amorţeala cotidiană. Aşa că, în curînd, întreaga punte bubuia de paşii dansatorilor, într-o veselie generală. Atunci am realizat că pasagerii vaporului au dreptate să se distreze, mai ales că li se promisese Metaxa, după, dacă erau performanţi. Şi că atitudinea mea dispreţuitoare se datora, de fapt, doar exageratei mele frici de ridicol, care mă împiedica să particip. Aşa că, după ce distracţia s-a terminat, co-vaporenii mei - majoritatea tot români - părîndu-mi-se brusc mai umani, am purces să-i întreb despre cum au ajuns în Grecia, dacă sînt mulţumiţi... Aşa am aflat că, majoritatea dintre ei, oameni de vîrsta a doua şi a treia, destul de modest îmbrăcaţi, la sfatul agenţiilor de turism din ţară cărora li s-au adresat, au ales Neipori (tot de acolo porniseră în croazieră) şi nu regretau. Preţul era mai bun decît pe litoralul românesc, unde nu numai serviciile sînt mediocre, ci şi vremea nesigură, deci nu merită. Cum şi-au permis să-şi petreacă o vacanţă în Grecia, chiar pensionari fiind? Unii au strîns bani tot anul, pe alţii i-au mai ajutat copiii, cîţiva mai au cîte o afacere... Cert e că, uitîndu-mă la ei cum dansau fericiţi pe vapor, în bermude şi desculţi, indiferenţi la ordinea paşilor sau la kilogramele în plus, am avut o revelaţie: în sfîrşit, şi românii aparţinînd unei clase ce se străduieşte să devină mijlocie, chiar pensionari, încep să-şi permită o vacanţă decentă în străinătate. Călătoriile vîrstei a treia, binemeritate după o viaţă de muncă şi obişnuite pentru locuitorii statelor din UE sau SUA, încep să nu mai fie, nici pentru români, doar o poveste. Această constatare m-a făcut să mai trec cu vederea ce nu mi-a plăcut la staţiunea Neipori şi să văd părţile ei bune: marea şi plaja curate, nepoluate, vremea bună, preţurile mici... Poate, cu timpul, şi turiştii, deocamdată bucuroşi, pur şi simplu, că au ieşit în lume, vor şti să-şi ceară drepturile mai tranşant şi să nu se mulţumească cu orice.