Ghilimelele libertăţii presei – un dialog cu Manuela PREOTEASA
Ce mai înseamnă libertatea presei, în anul 2014? Este doar un concept, sau există preocupări reale în ceea ce priveşte o presă obiectivă şi nepărtinitoare?
În vara anului 2011, petrecînd cîteva luni în Anglia, am avut surpriza să trăiesc o lecţie incredibilă despre amestecul de politic, şantaj, presiune publică în mass-media britanică şi despre cît de departe pot duce toate acestea la un loc, din momentul în care primul pas spre compromis este făcut. Interceptarea telefoanelor poate părea o practică „soft“, în special dacă o asociem unui tabloid „hard“ ca News of the World. Ceea ce s-a întîmplat în Marea Britanie a cutremurat opinia publică atît prin dramatismul adus de dovezi, dar, mai ales, prin faptul că o practică perfidă – ştiută, fără a fi expusă – îi unea pe toţi în tăcere. De frică să nu se trezească a doua zi în pagina ziarelor, omerta funcţiona, oamenii din instituţii se temeau să pornească anchete împotriva publicaţiei care juca tare. Să asculţi mesajele vocale ale unei adolescente dispărute, o adolescentă pe care o căuta o ţară întreagă, să îi urmăreşti telefonul, dînd părinţilor şi anchetatorilor senzaţia că mai este o şansă să fie găsită – de vreme ce îşi asculta mesajele – sînt fapte care trec peste limita normală. În 2002, adolescenta Milly Dowler a fost de două ori victimă. Informaţii obţinute prin piratarea mesajelor sale ţineau prima pagină a News of the World. Ascultarea mesajelor i-a derutat pe anchetatori, dînd speranţe false că aceasta era încă în viaţă, deşi, în realitate, fusese ucisă. Cît de departe poate merge goana după exclusivităţi? Şi cîte mesagerii vocale – din mediul politic, din alte medii – au fost ascultate de News of the World sau de alte publicaţii cu aceleaşi practici? Anchetatorii estimau numărul la aproximativ 6000 de mesaje şi aproximativ 600 de persoane – din diverse medii, casa regală, guvern, politicieni, vedete etc. Cînd aceste lucruri au fost dezvăluite cu dovezi, în iulie 2011, săptămînalul cu 168 de ani de existenţă s-a închis. În timpul audierilor de la Comisia de justiţie prezidată de Lordul Leveson şi în timpul procesului, dezvăluirile au cutremurat societatea britanică. Piratarea telefoanelor era o practică frecventă în redacţia tabloidului.
Recent, după trei ani de investigaţii complexe, au fost pronunţate primele verdicte. Directorul general al publicaţiei, Rebekah Brooks, a fost achitat, în timp ce redactorul-şef de atunci al tabloidului News of the World, Andy Coulson, a fost condamnat la patru ani de închisoare. Se mai confruntase cu acuzaţii similare în 2007, cînd unul dintre editorii săi, Clive Goodman, şi un detectiv particular angajat de ziar au primit condamnări pentru interceptări ilegale. Coulson a susţinut atunci că nu ştia nimic, dar a demisionat de la News of the World; la scurt timp, devenea director de comunicare al partidului conservatorilor şi, ulterior, al premierului David Cameron. De la Deep Throat încoace, se pare că obţinerea informaţiilor prin orice tehnici se intersectează cu politica şi invers.
Nu doar actualitatea verdictului (pronunţat recent) m-a făcut să amintesc de cazul News of the World, cît efectul de domino al practicilor ilicite şi necesitatea de a face distincţie între libertatea în limitele legalităţii.
Din 2002, au trecut nouă ani pentru a fi dezvăluite, în Marea Britanie – cu dovezi –, acţiunile ilegale. Nu vorbim de un caz, două, izolate, de o greşeală a unui jurnalist, ci de practici instituţionalizate – ale unei redacţii, ale unei organizaţii. Cu toate acestea, nu managerul a primit condamnare, ci redactorul-şef, din lipsa unor dovezi clare că Rebecka Mary Brooks ar fi ştiut de aceste practici (în cazul lui Andy Coulson, exista cel puţin un e-mail care îi dovedea implicarea). Poate că ne este greu să asimilăm News of the World presei, dar, inevitabil, ne întrebăm cît de departe poate să ducă omerta instituţională cînd o instituţie autointitulată de presă şantajează, profitînd de poziţia ei de audienţă.
Cum aţi caracteriza gradul libertăţii presei din România, comparativ cu alte ţări din UE?
Pentru a-i defini libertatea, trebuie mai întîi să (re)definim presa. Într-o societate democratică, libertatea nu poate fi susţinută în afara acestor limite. Aşadar, ce înseamnă presa – acea presă care acţionează legal, în interes public? Dacă ne uităm în legea CNA, în Codurile deontologice existente (şi există cîteva, inclusiv unul unificat, adoptat şi în vigoare, pînă nu de mult, la nivel de ramură), nu există, din păcate, nicăieri definit interesul public, deşi este protejat de actele şi legile pe care le-am amintit. Fără a defini, nu prea ştim ce înseamnă mass-media. Fără să avem o privire clară asupra mass-media, nu prea avem cum să îi evaluăm libertatea. Veţi spune că libertatea presei a fost evaluată, an de an, în România; da, aşa este, dar ce te faci cînd lucrurile o iau de-a-ndoaselea şi, în loc de profesionalizare şi credibilizare, avem o situaţie răsturnată, cu suspiciuni de şantaj, falsuri, fraude?
Accentuez, putem critica/judeca doar acele instituţii mass-media care acţionează onest şi legal pentru interesul public, nu pe cele care folosesc alte mijloace. Dacă nu le excludem pe acestea din urmă din tabloul mass-media, colorăm cu steguleţe de alertă o hartă eronată a presei.
Războiul informaţional dus în culise, ameninţarea şi presiunea publică asupra persoanelor care nu acceptă condiţiile impuse de nişte grupuri autointitulate „media“ perturbă echilibrul democratic. Dacă Watergate dădea jos un preşedinte, aducînd la lumină interceptări ilegale, cazul interceptărilor ilegale a „lovit“ în sistemul unui mogul media, un sistem care îşi crease o forţă mai puternică decît instituţiile. Fenomenul a depăşit cadrul profesional şi nu poate fi limitat prin judecăţi de ordin deontologic. În aceste pretinse grupuri „media“ s-ar putea să descoperim curînd nu doar piratarea mesajelor/documentelor/dosarelor, dar şi fabricarea acestora. Aceasta este latura periculoasă – ieşirea din profesional şi migrarea în cu totul alte zone, ilicite.
Prin urmare, cînd ne punem problema gradului libertăţii presei de la noi, accentuez că libertarea presei/mass-media trebuie să fie maximum garantată prin Constituţie, prin aplicarea legilor şi trebuie să fie sfîntă atît timp cît acţionează în legalitate. Tot ceea ce depăşeşte acest cadru poartă alt nume decît presă, mass-media; sînt doar grupări care acţionează la fel cu alte grupuri infracţionale. Nu de mult, un minimogul ne recomanda „întăriţi-vă statul“, şi peroraţii de la persoane suspecte vedem încontinuu pe micul ecran.
S-a vorbit multă vreme de moguli de presă şi interesele lor politice… care mai este situaţia acum?
Aşa cum spuneam anterior, este important să ne întrebăm „Cine este, cu adevărat, presa?“ Presa cu acţiuni legale. Trebuie să ţinem cont de prezumţia de nevinovăţie, de aceea, pentru orice acţiune, sînt necesare dovezi indubitabile, fără drept de apel.
Sigur că, la prima vedere, tabloul presei pare destul de tulbure. Un fost patron de televiziune – deja în închisoare, un altul, politician la vîrf – cu emoţii mari, un altul – cu mascaţii la uşă, peste tot senzaţional, chiar şi manele transmise în regim de „must-carry“, aceasta să fie harta interesului public?
Nu, nu cred că aceasta este „presa“, ci cred că mai degrabă este aceea pe care ne-o construim fiecare dintre noi, adesea folosind tehnologia şi dînd „like“, „share“, abonîndu-ne la articole de calitate, la fel cu cele ale unor publicaţii de afară etc. Cred într-un grad mare de rezonabilitate a publicului tocmai descris. Există în România oaze de jurnalism adevărat, indiferent de dimensiunea instituţională, de mediul prin care transmit, de echipe, de organizare, de gradul de acoperire etc. Aceste „oaze“ merită toată atenţia noastră (să le adăugăm în lista noastră de „prieteni“). Restul? Nu, nu sînt jurnalişti, nu sînt instituţii de presă, sînt altceva. I-aş numi mercenari, dacă nu mi-ar fi teamă că îi jignesc pe mercenari. Jurnaliştii sînt, prin natura statutului lor, oneşti, sau nu sînt deloc.
Tehnologia nu mai permite azi scuza lipsei de acces la informaţii, pînă la cazuri extrem de grave, în care accesul efectiv la canal ajunge să fie obstrucţionat, cum se întîmplă în Turcia. Sînt regiuni în care canalele sînt controlate de cei de la putere, şi această tendinţă este cu adevărat îngrijorătoare.
Doar privind statisticile despre consumul de ştiri în rîndul tinerilor, ne dăm seama că mass-media şi-au pierdut sensul de dicţionar – acela de medii audio-vizuale clasice şi/sau text. Mediul reinventează formatul, nu automat şi conţinutul.
Asistăm la explozia mediului online, s-a spus de mai multe ori că viitorul presei este pe Internet. Care sînt provocările, aici?
Provocările mediului online shimbă mult. Modul de receptare a informaţiei este diferit, jurnaliştilor li se cer tot mai mult abilităţi tehnice, e necesar să filmeze, să înregistreze, să difuzeze concomitent pe o serie de canale, să editeze imagine sau sunet, să fie rapizi şi analitici, să fie formali şi informali totodată. Graniţa dintre on-the-record şi off-the-record se disipează; la fel, graniţa între informaţie verificată şi informaţie din surse nesigure. Sub presiunea tehnologiei, baza ştirii – logica selecţiei şi a ierarhizării – s-a schimbat. Imaginaţi-vă că un singur ziar – poate unul mic, aproape necunoscut – scrie despre Ziua Mondială a Apei (22 martie) sau despre Ziua Internaţională a Pămîntului (22 aprilie). Pentru canalele generaliste poate informaţia nu are o mare valoare de ştire şi este ignorată, iar atunci toate accesările de pe motoarele de căutare se duc către articolul de pe acel site mic („long tail“) şi articolul are mii de citiri.
Jurnalistul nu mai scrie cu gîndul la interesul publicului său, ci pentru aşa-zisa coadă lungă pe motorul de căutare, are în minte tag-uri, rapiditate, mai degrabă decît exclusivităţi, răspunsuri la posibile comentarii din subsolul articolului şi camere pentru a înregistra video. Documentarea online pare a avea posibilităţi infinite, cu toate provocările care apar şi în această privinţă (de exemplu, dreptul la uitare – un cetăţean tocmai a cîştigat în instanţă dreptul de a-i fi uitată, ştearsă din motoarele de căutare povestea, care, odată consumată, şi el absolvit de vină, nu mai avea sens, în opinia lui şi a instanţei, să fie de găsit pe Google).
Tehnologia a eliberat informaţia, mai rămîne să îi elibereze pe jurnalişti (!). Cred că, pentru cei cu imaginaţie, talent, dedicare şi onestitate, tehnologia deschide calea pentru oportunităţi noi de comunicare. Aş propune să fim creativi, să ne reinventăm modelele, să ne căutăm valorile, pentru că mijloacele de expresie sînt uriaşe. Fără ghilimele.
Manuela Preoteasa este jurnalist, fondator şi publisher din 2006 al publicaţiei online EurActiv.ro, parte din reţeaua pan-europeană EurActiv. În 2014, a iniţiat, împreună cu OCCRP-RISE Project, proiectul „Who are the gatekeepers?“, singurul proiect din Europa selectat şi premiat de Knight Foundation în cadrul competiţiei globale Knight News Challenge (detalii http://www.knightfoundation.org/blogs/knightblog/2014/6/23/19-projects-win-knight-news-challenge-strengthening-internet).
Printre studiile recente realizate: „Romania: Mapping Digital Media“, 2011 (co-autor Iulian Comănescu), „Economia mass-media“, 2012 (coautor Raluca Radu), EUMAP „Television Across Europe“, 2008, respectiv 2005, capitolele cu privire la România, editor „Business of Ethics, Ethics of Business“ (2005), participant în studiul „Media Accountability and Transparency in Europe“ (2010-2013).
Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.
a consemnat Adina POPESCU
