Geopolitica hip-hop

Anca ŞERBĂNUŢĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 547 din 7-13 august 2014
Geopolitica hip hop jpeg

Aşezînd paharul de vin pe masă, coordonatoarea de proiect a biroului internaţional pentru tineret, cu sediul în cartierul european la Bruxelles, ridică sprîncenele excedată. Nu ştie ce să se mai facă cu artistul, nu vrea nici de-al naibii să respecte un program de lucru civilizat, să vină la înregistrări şi şedinţe la timp, să se prefacă măcar că ascultă ce i se cere. Artistul e una din vocile tinere şi răzvrătite pe scena hip-hop-ului belgian şi publicul lui trăieşte într-un oraş paralel cu al coordonatoarei: tineri din a doua sau a treia generaţie de imigranţi magrebieni şi sub-saharieni, prost educaţi şi cam şomeri, unii dintre ei îngrijorător de înclinaţi spre islamul militant.

Artistul a fost ademenit, ca un animal sălbatic periculos, şi prins cu băgare de seamă în plasa sistemului, dar e încă imprevizibil şi e nevoie de o strategie inteligentă de îmblînzire. Miza e relativ importantă. Sistemul comunică prost cu segmentul de populaţie de care se teme cel mai mult şi trebuie să comunice pe limba lui. Ceea ce – după cum mărturiseşte coordonatoarea – merge greu. Între timp, pe Internet se înmulţesc videoclipurile de recrutare ale, pînă acum, gloriosului jihad siriano-irakian, pe beat hip-hop şi dancehall.

Limba e aici, într-adevăr, cheia. Cîţiva autori au studiat cu succes sociologia discursului contestatar în hip-hop, dar sociologul Hisham Aidi a adus subiectul din sfera rarefiată a studiilor postmodernismului în zonele politicului, într-un studiu pasionant al relaţiei complicate dintre hip-hop, doctrina soft power şi noua cultură a tineretului musulman. Ca să înţelegem ambivalenţa hip-hop-ului ca export cultural american, merită să aruncăm o scurtă privire asupra elementelor care au fuzionat într-un stil prin excelenţă referenţial şi, poate, tocmai de aceea, atît de popular şi de politizabil.

În Spectacular Vernaculars, Russell A. Potter atrage atenţia asupra influenţei decisive a ritmurilor caraibiene şi a organizării spontane de tip sound-system pe străzile din Kingston, în formarea subculturii hip-hop. Reggae, ska şi raggamuffin mai ales pe filiera Kingston Londra şi primele forme de hip-hop pe filiera Kingston New York se răspîndesc, începînd cu sfîrşitul anilor ’60, ca o emanaţie a Sudului rebel şi senzual, traversat de curenţii revoluţiei şi de fum de canabis (Gogol Bordello se entuziasmează încă în 2007: „In the meantime music from a small island takes over the world“). Exportul cultural american e deci, în mod paradoxal, unul al lumii a treia.

Pe de altă parte, inima hip-hop, în perioada lui clasică, bate în dublă măsură: prima, un ataşament faţă de istoria revendicărilor sociale în SUA segregaţionistă din anii ’60 şi chiar de dinainte, încadrate natural şi fără contradicţii în modul party music (dancing in the streets moşteneşte în linie dreaptă carnavalul european şi apoi american de tipul mardi gras, explozii de energie populară în care spiritul protestatar germinează rapid). A doua, mai puţin evidentă, dar, după Aidi, la fel de importantă, e prezenţa islamului chiar la rădăcina hip-hop. Religia lui Malcolm X, dar şi a multor MCs, de la Ice Cube la Mos Def şi Busta Rhymes, are avantajul unei duble deschideri (cel puţin în discursul şefilor mişcării pentru drepturi civice din anii ’60): una către trecut, ca recuperare a moştenirii spirituale a sclavilor vest-africani forţaţi să îşi uite identitatea, şi una către viitor, ca promisiune misionară şi vizionară a unei lumi noi sub cerul unei religii limpezi şi juste. Mulţi dintre musulmanii afro-americani de azi sînt convertiţi prin intermediul muzicii hip-hop.

E, aşadar, de înţeles de ce muzica străzii, alunecată începînd cu sfîrşitul anilor ’80 înspre forme de protest mai puţin lăudabile, dar mai profitabile, s-a ciocnit dur, de-a lungul timpului, cu forţele de ordine. Dar cum se face că se intersectează, de la o vreme, şi cu Departamentul de Stat? Să mai întoarcem o pagină din manualul alternativ de istorie.

La începutul anilor ’50, în plin Război Rece, Statele Unite nu aveau un avans atît de mare faţă de Uniunea Sovietică, cum ne imaginam noi, cei născuţi în jurul lui 1980. Adam Clayton Powell, primul congresman american de origine afro-americană, asista, în 1955, probabil alarmat, la conferinţa de la Bandung, Indonezia, unde, sub patronajul nealiniatului Sukarno, statele lumii a treia vociferau pe teme culturale şi anticolonialiste. Uniunea Sovietică, cu politicile ei de integrare a minorităţilor sub umbrela unei ideologii supraidentitare, părea, în acei ani, mai luminată decît Statele Unite segregate, şi era astfel susceptibilă să atragă simpatiile ţărilor nealiniate, care-i bănuiau încă pe aliaţii europeni ai SUA de „intenţii imperialiste“. Penny Von Eschen, în Satchmo Blows Up the World, îl creditează pe Powell cu ideea isteaţă de a-i trimite în turnee, în ţările lumii a treia, pe cei mai vestiţi jazzmani americani ai timpului, în, poate, prima misiune de diplomaţie culturală cu succes planetar.

Louis Armstrong, Dizzy Gillespie şi Duke Ellington au zburat de la Teheran la Mombasa şi Praga, încercînd să convingă lumea că modelul cultural al Statelor Unite e încăpător şi confortabil pentru toată lumea. Între timp, acasă, Jim Crow nu avea voie să facă pipi lîngă Jack White.

Rezultatele diplomaţiei jazz americane a avut roade minunate: succesul sublimului afrobeat nigerian din anii ’60-’70 şi chiar al întregului fenomen world music sau, cel puţin, apetitul mondial pentru producţia muzicală americană. Pentru Departamentul de Stat însă, turneele au fost, în primul rînd, o reuşită geopolitică, chiar dacă Statele Unite trebuiau să se ocupe serios de problema drepturilor civice din propria ogradă, acum, că lumea le privea prin ochelarii lui Satchmo.

Cert e că se crease un precedent important: opoziţia socială de acasă se putea recupera şi folosi cu succes peste hotare, în campanii de PR de ţară. Chiar dacă trebuiau modificate şi politicile interne, în cazul culturii hip-hop cu mesaj social radical, establishmentul american pare să fi găsit o altă soluţie: validarea prin mainstream. Acceptarea modelului de ei succes – fie că vorbim de estetica bling bling, de argoul de ghetou sau de revendicări specifice – a creat o nouă generaţie de staruri de diverse culori, sub prestigiul cărora se maschează vechile clivaje.

Dar – revenind la diplomaţie şi la eforturile de integrare a rebelilor globali, care au preluat, în fostele ţări ale lumii a treia, limbajul hip-hop, ca să-şi exprime propriile frustrări, cazul docuficţiunii lui Nouri Bouzid, The Making of a Kamikaze – e simptomatic. Produs în 2006, ca rezultat al unei colaborări între ministerul francez de externe şi ministerele culturii, de interne şi de externe ale Tunisiei lui Ben Ali, filmul redă povestea generică a unui tînăr tunisian care, împiedicat de autorităţi să se exprime prin muzică rap, aşa cum şi-ar fi dorit, cade victimă unui grup islamist în căutare de noi recruţi. Mai mult decît o mea culpa contrafăcută a regimului Ben Ali, The Making sugerează tinerilor, cărora le e adresat, calea preferabilă de urmat: dacă ai ceva de spus, mai bine hip-hop decît jihad.

Doar că lucrurile sînt încurcate la acest nivel şi cele două căi sînt departe de a se exclude reciproc. E greu de stabilit, de exemplu, care a fost rolul textelor pline de nerv ale rapper-ului El General, în motivarea tinerilor protestatari din Tunisia, şi dacă el a avut un rol important; e şi mai greu de stabilit în ce măsură El General e doar una din feţele concrete ale furiei populare sau poate fi considerat un vîrf de lance în aceste culture wars geostrategice. Trebuie menţionat, cu referire la numeroasele exemple date de Aidi, că ambasadele SUA din Franţa, Marea Britanie sau Olanda, ale căror suburbii capătă relevanţă strategică în lupta cu jihadismul, instituie programe elaborate de de-radicalizare a tinerilor, în care „deturnarea“ prin hip-hop e un instrument esenţial.

Însă, după cum spuneam, tulpinile cele mai dure ale hip-hop-ului devenit global scapă de sub control şi se aliază tocmai cu inamicul. Iată un nou fenomen în lumea „rizomatică“ a Internetului: jihadi cool. Imaginea asociată piesei „La Noticia“ a rapperului musulman militant american Abu Nurah prezintă destul de stîngaci un Che Guevara îndîrjit, peste a cărui beretă e înfăşurată neglijent un keffieh profetic cu franjuri. Videoclipurile de recrutare în jihad ca faimosul Dirty Kuffar din 2006 prezintă băietani macho cu cagule şi arme, antrenîndu-se în ritm de scratch-uri – o retorică vizuală foarte apropiată de cea a gangsta rap, a cărui cultură a „băieţilor răi“ e o materie globalizantă dintre cele mai eficace. Într-adevăr, puţine stiluri muzicale reuşesc să transmită atît de acut sentimentul crizei şi să trezească atîta patimă, pro şi contra, devenind astfel vectorul ideal pentru mesajele radicale. După cum spunea Ice Cube, hip-hop e „the music ya love ta hate“.

Dar jihadismul online cu aromă de party, deşi pe drept cuvînt îngrijorător, nu e un fenomen atît de iraţional pe cît îl prezintă presa în general. Revolta generaţională aruncă o altă punte între ideologia frustă a jihadului şi tematica hip-hop. Sociologul Frank Furedi explică pe site-ul Spiked dificultatea de a circumscrie tipul de persoană susceptibilă de a cădea „victimă“ propagandei islamiste – nu e vorba despre alienaţi şi sociopaţi ca în masacrele din şcolile americane, ci de tineri de multe ori obişnuiţi, poate mai răzvrătiţi decît majoritatea împotriva consumerismului sau a ceea ce ei consideră relaxare a moravurilor în societatea occidentală şi care au nevoie de valori ferme. Nu cauzele, ci sensul protestului s-a modificat din anii ’60 pînă azi: make war, not love. Iar hip-hop-ul, spre deosebire de alte stiluri muzicale, nu vorbeşte nebunilor, ci celor foarte nemulţumiţi.

Şi pentru că veni vorba de stil, se pare că nici el nu e lipsit de o anumită semnificaţie politică. Potter o demonstrează elegant: muzica şi beat-ul propriu-zis sînt un colaj ritmat de bucăţele „tăiate“ din producţii audio anterioare, prin tehnici de DJ-ing care nu necesită investiţii serioase, ci doar platane, viniluri şi o măsură de talent. Mai mult decît re-semnificarea reverenţioasă sau ludică a istoriei muzicale/sociale a mai multor generaţii (hip-hop-ul asigură în continuare supravieţuirea memoriei muzicale referind şi autoreferind la infinit), sampling-ul pare să spună: creăm din ce ni se dă, dacă industria ne obligă la pasivitatea consumatorului de muzică, noi retopim materialul gata făcut şi îl turnăm în forme noi şi instabile, deviem naraţiuni şi inversăm înţelesuri. Versatilitatea stilului hip-hop e o declaraţie de libertate, sînt corniţele de drac care se vor ivi mereu deasupra apelor mainstream-ului, şi care încă evadează cu succes din diferitele năvoade aruncate asupra lor.

Anca Şerbănuţă a studiat antropologie la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Liberă din Bruxelles, şi relaţii internaţionale şi studii de conflict, la Universitatea din Kent; lucrează la ambasada şi misiunea Afganistanului la Bruxelles.

Zizi și neantul jpeg
Sistem și libertate
Am crescut într-o lume în care ceea ce astăzi considerăm nevoi de bază erau, pe la sfîrșit de ani ’70 și început de ani ’80, privite drept suprastructuri. Răsfățuri.
liceul sf sava bucuresti jpeg
Liceul avea coloane
Revederea colegilor și profesorilor dragi mi-a dat sentimentul mîngîietor că lucrurile ar putea deveni la fel de bune pe cît ni le imaginam noi în 1992.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce nu-s românii ca francezii?
Cartea și bagheta mi s-au părut două lucruri indispensabile în Franța.
p 19 Sylvie Germain WC jpg
Sindromul Șarikov
Nu este vorba doar despre o lipsă de educație, ci și despre voluptatea unei agresivități manifestate zi de zi, pe rețelele de socializare, care au devenit nu doar un spațiu bun pentru defularea nervilor, ci gazdă generoasă acestei forme josnice de violență.
p 20 Gustave Thibon jpg
O lumină asupra imediatului
Pentru Putin şi adepţii lui, persoanele, fie ele ucrainene ori ruse, civili ori combatanţi, sînt nimic.
Theodor Pallady jpeg
Scopul meu ești Tu
Un adevărat apostol al dialogului, un maestru al incluziunii și un campion discret al cercetării Celuilalt, cu sau fără majusculă.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Poliția din Cehia este în căutarea unui hoț care are obiceiul să intre prin case, fără a se sinchisi de prezența locatarilor. Se spune că se uită la aceștia în timp ce dorm.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.

Adevarul.ro

image
Şofer omorât în bătaie la Bacău pentru că a atins din greşeală cu maşina oglinda unei dubiţe
O crimă înfiorătoare a avut loc miercuri seara pe o stradă în Bacău, după o acroşare în trafic şi un scurt scandal. Doi bărbaţi au fost deja reţinuţi, după ce victima a fost găsită pe asfalt, fără suflare.
image
O actriţă româncă adoptată de un cuplu britanic şi-a revăzut mama la 34 de ani după ce a fost lăsată într-un orfelinat
O actriţă foarte apreciată în Marea Britanie şi fostă prezentatoare la BBC Radio York şi BBC Country File Live, Adriana Ionică are o poveste de viaţă tulburătoare şi demnă de un film.
image
SARS-CoV-2 continuă să facă „pui“. Ultimul este şi cel mai infecţios
Noua subvariantă BA 2.75 a coronavirusului este de cinci ori mai infecţioasă decât varianta Omicron şi provoacă deja îngrijorări în rândul specialiştilor independenţi.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.