Generaţia curajoasă a României
– copiii lăsaţi în urmă care merg înainte –
Cînd Mădălina Oprişan avea 13 ani, mama ei a plecat din ţară să muncească drept femeie de serviciu în Israel. În cei 13 ani care au trecut de atunci, s-au văzut doar de patru ori. Mădălina şi sora ei mai mică, Ioana, au locuit pe la diverse mătuşi din Bacău, oraşul lor natal. Mădălina era timidă, o elevă mediocră, căreia nimeni nu-i dădea vreo şansă să ajungă la facultate. Avea în spate o viaţă de familie complicată, cu un tată natural care o respinsese şi un tată vitreg violent.
Mădălina şi sora ei întruneau toate condiţiile pentru a deveni personajele unuia dintre numeroasele reportaje despre „copiii abandonaţi“ de părinţii plecaţi din România sau din alte ţări ale Europei de Est, pentru a-şi găsi de lucru în ţări mai bogate. Adesea, aceste articole din presa română şi străină au adus în atenţia publicului cazuri extreme, în care copiii au recurs la acte de violenţă sau chiar la sinucidere. Dar după plecarea mamei sale, Mădălina a înflorit. A participat la competiţii şcolare, a avut propria pagină la revista şcolii, a absolvit cel mai bun liceu din oraş şi a studiat jurnalismul la Bucureşti, cu bursă.
„A fost greu să cresc aşa, pe Skype. În acelaşi timp, asta m-a făcut mai puternică“, spune gînditoare Mădălina, acum în vîrstă de 26 de ani, într-un restaurant din centrul Bucureştiului.
Mădălina şi sora ei fac parte dintre cei numiţi uneori „copiii lăsaţi în urmă“, pentru care au devenit tineri de succes, dar care adesea lipsesc din relatările de presă şi din dezbaterea publică despre migraţie şi efectele ei asupra vieţii de familie.
Pentru a înţelege cum au reuşit în viaţă şi cu ce preţ, Balkan Investigative Reporting Network (BIRN) a stat de vorbă cu peste 30 de tineri, care au deja o carieră sau sînt încă studenţi şi care au crescut fără părinţii aflaţi la muncă în străinătate. Printre ei se numără un inginer auto, un inginer de sistem, un specialist în vînzări, un artist, un muzician, un psiholog şi studenţi la variate discipline, de la economie la arhitectură. Părinţii lor lucrează sau au lucrat în ţări ca Spania, Italia, Germania sau Anglia. Cei intervievaţi au între 18 şi 28 de ani şi sînt din România sau din Republica Moldova, vecina mai mică de la Est. O foarte mare parte din populaţia Moldovei – ţară strîns legată etnic şi lingvistic de România – se află la muncă în străinătate. Poveştile cîtorva dintre ei ilustrează felul în care copiii au profitat de pe urma deciziei părinţilor de a pleca din ţară, dar şi preţul pe care ambele generaţii l-au plătit, din punct de vedere emoţional, pentru succesul lor.
„Părinţii au încercat să ne ofere un alt statut social“, spune Mădălina. „Au plecat în ţări străine, ca muncitori necalificaţi, avînd unicul scop de a construi pentru noi, generaţia următoare, un viitor mai bun în ţara noastră.“ Cu o expresie tristă, îşi aminteşte cum vindea mama ei ziare, conserve din Turcia sau ţigări din Republica Moldova. „Dacă ar fi continuat să lucreze pentru 300 de euro pe lună, nu m-ar mai fi trimis la liceu, nu mi-ar fi plătit meditaţiile sau excursiile“, admite ea. „Am văzut Parisul înainte de a vedea Bucureştiul.“ După absolvirea facultăţii, Mădălina a lucrat ca reporter la PRO TV, cea mai importantă televiziune comercială din România, iar acum este manager de comunicare la un ONG care facilitează accesul la tehnologie pentru alte organizaţii neguvernamentale.
Lăsaţi în urmă de migraţie
În ultimii 25 de ani, milioane de români au părăsit ţara ca să lucreze în străinătate. Căderea comunismului în 1989 a fost urmată de un val de migraţie. Un al doilea val a urmat zece ani mai tîrziu, cînd Uniunea Europeană a înlăturat restricţiile de călătorie în spaţiul Schengen, care cuprinde în prezent 26 de state şi în care nu există controale la frontiere.
Ca atîţia alţii, în Vestul Europei, românii şi-au găsit slujbe de constructori, muncitori în agricultură, la curăţenie, ca îngrijitori sau în alte domenii. Mulţi şi-au lăsat copiii în grija soţului/soţiei sau a vreunei rude, ori i-au lăsat să se descurce singuri, cînd au considerat că sînt suficient de mari. Potrivit Departamentului de Protecţie a Copilului din România, peste 84.000 de copii au unul sau ambii părinţi la muncă în străinătate. Organizaţiile neguvernamentale apreciază însă că numărul lor ar fi de 350.000, cel mai ridicat din ţările europene. În Republica Moldova, se estimează că 177.000 de copii sînt în aceeaşi situaţie.
Olga Gavriliţă, studentă din Moldova, avea 7 ani cînd părinţii au plecat în străinătate. „A fost cea mai intensivă lecţie de viaţă“, spune Olga, care face un masterat în economie în Germania, la Universitatea Friedrich Schiller din Jena. „Plecarea lor m-a făcut să înţeleg ce vreau să fac şi încotro să merg în continuare.“
Situaţia copiilor „rămaşi în urmă“ a devenit o temă majoră în presa din România, acum şapte ani. PRO TV a realizat o campanie intitulată „Tu ştii ce mai face copilul tău?“, despre copiii ai căror părinţi nu s-au mai întors, după ce adesea şi-au întemeiat alte familii în Europa de Vest. Cîţiva ani mai tîrziu, documentarul Singur acasă – o tragedie românească detalia povestea a trei copii care s-au sinucis din cauza absenţei părinţilor. Poveştile au impresionat întreaga ţară şi au atras şi mai multă atenţie din partea presei. Articole cu titluri alarmante precum „Copii pe marginea prăpastiei“, „Drama cumplită a euro-orfanilor din România“ sau „Ţara copiilor abandonaţi“ au dat naştere unor comentarii de genul „Ce fel de părinţi sînt aceştia? Ar trebui să fie trimişi în lagăre de muncă.“ Şi totuşi, analiştii susţin că astfel de relatări au creat o imagine falsă.
„Există cîteva cazuri tragice, izolate, de care presa se foloseşte pentru a-şi creşte audienţa“, spune Victoria Nedelciuc, expert în migraţii la Fundaţia pentru o Societate Deschisă din Bucureşti. „Dar migraţia are şi multe avantaje.“ Nedelciuc spune că banii pe care părinţii îi trimit acasă le permit copiilor să aibă computer şi acces la tehnologie, să meargă la licee bune şi la universitate, şi să călătorească în străinătate. Mulţi dintre cei etichetaţi drept „copii abandonaţi“ se simt neînţeleşi. Părinţii lui Andrei Dobra, un veteran printre bloggerii din România, au plecat în Spania cînd el avea 13 ani şi l-au lăsat cu o mătuşă – a declarat el pentru BIRN. Intenţionau să stea doar un an, dar au rămas acolo. Acum îi vede doar în vacanţe. „Nu m-am simţit niciodată abandonat şi nici nu i-am urît. Ştiu că au plecat şi au făcut sacrificii pentru mine, pentru noi“, spune Andrei, 28 de ani, singur la părinţi. După interviu, Andrei a scris un post pe blogul său cu titlul „Copiii «abandonaţi» se explică“. „De multe ori mi s-a spus că, dacă părinţii mei m-ar fi iubit, nu ar fi putut să suporte despărţirea“, scria Andrei. „M-am înfuriat foarte tare cînd am auzit asta pentru prima oară“, adaugă el. „Cînd vorbeşti despre aceşti copii, ai căror părinţi muncesc din greu în Occident, gîndeşte-te bine înainte de a-i numi «abandonaţi» şi a le învinovăţi părinţii. S-ar putea să nu ştii despre ce vorbeşti, să nu ai toate detaliile.“
Adrian Lupu, profesor de sociologie la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, a participat la primul studiu referitor la copiii ai căror părinţi muncesc în străinătate, elaborat în 2006. Alături de alţi experţi, el a folosit termenul curajos pentru a-i descrie pe aceia care au depăşit dificultăţile şi au reuşit din punct de vedere academic şi profesional.
Preţul emoţional
Dar succesul acestor copii nu este lipsit de consecinţe. Studii publicate de organizaţii precum Salvaţi Copiii sau Fundaţia pentru o Societate Deschisă din România dezvăluie diferenţele dintre copiii care au crescut alături de părinţi şi cei ai căror părinţi au plecat. 15% dintre copiii ai căror părinţi sînt în străinătate au avut probleme cu poliţia, în comparaţie cu doar 10% dintre cei care locuiesc cu părinţii. Dar şi mai important este impactul emoţional. 36% dintre copiii avînd ambii părinţi plecaţi în străinătate spun că se simt singuri, în timp ce 22% cred că nu-i iubeşte nimeni.
Un alt risc îl reprezintă deteriorarea relaţiei părinte – copil. Surorile Oprişan s-au adaptat în mod diferit la absenţa mamei. Ioana păstrează o legătură relativ strînsă cu mama ei, în timp ce Mădălina nu prea comunică cu ea. „A plecat înainte de prima mea menstruaţie. Eram la mătuşa mea, culegeam cartofi şi m-am speriat foarte tare, pentru că nimeni nu mă pregătise pentru asta“, spune Mădălina. „Am petrecut prea mult timp despărţite.“ În prezent, prietenul Mădălinei, Lucian, reprezintă un motiv în plus de conflict între ea şi mamă. Lucian are un atelier de biciclete, pe care l-a deschis împreună cu Mădălina. Pentru mama ei, e mai important să găseşti un bărbat care să aducă bani în casă. „Înainte de a pleca, era foarte speriată de sărăcie, îmi amintesc că mă trezeam din somn noaptea şi o auzeam vorbind singură în bucătărie“, spune Mădălina. După plecarea mamei, Mădălina şi-a găsit sprjin în mătuşa sa, în prieteni, veri şi, mai tîrziu, în Lucian. Mătuşa Mădălinei a ajutat-o mult la lecţii şi foarte curînd a devenit una dintre cele mai bune eleve din şcoală.
Ioana, dimpotrivă, era prea mică pentru a suporta plecarea mamei. Avea nevoie de mai multă afecţiune. „Mătuşile nu sînt niciodată ca mamele“, spune ea. Plîngea ore în şir. „Pur şi simplu, aveam nevoie să vorbesc cu cineva“, explică ea. Cîteodată, bătea la uşa unei vecine, o femeie de vreo 50 de ani, doar ca să poată sta de vorbă. La şcoală, micuţa Ioana îşi închipuia că profesoarele sînt mama ei. Ioana, cu părul negru şi o fire extraordinar de deschisă, evocă prima vizită a mamei, după patru ani. „Din negru, părul îi devenise alb ca zăpada“, îşi aminteşte ea. „Era atît de alb, încît chiar dacă trăsăturile îi erau aceleaşi, nu-mi venea să cred că e mama.“ Vocea ei are o undă de tristeţe cînd îşi aminteşte că a rămas singură în micul apartament de beton, după ce Mădălina a plecat la Bucureşti, la universitate.
Acum, la 20 de ani, Ioana tocmai s-a mutat într-un spaţios apartament de trei camere în centrul Bucureştiului, cumpărat de mama ei. Ne arată cu mîndrie apartamentul cu cele două băi, mobilă nouă, pereţi proaspăt vopsiţi şi cutii de depozitare colorate, pe rafturile albe. Ioana studiază stomatologia la Universitatea „Carol Davila“ din Bucureşti. A intrat cu bursă, pe care a cîştigat-o cu ajutorul meditaţiilor pentru care, în ultimul an de liceu, a făcut cîte un drum de şapte ore la Bucureşti, din două în două săptămîni. Mama ei a plătit totul. „Dacă mama ar fi rămas în ţară, n-aş fi avut nimic“, admite ea.
Sociologul Andrei Lupu spune că mulţi elevi îşi plătesc taxele de studii cu banii primiţi din străinătate. El este de părere că un studiu referitor la toate universităţile din România ar arăta că sumele sînt surprinzător de mari. Irina Vişin, una dintre studentele lui Lupu, afirmă că 20 dintre cei 34 de colegi ai săi din anul I la masteratul de Protecţia Drepturilor Copilului au sau au avut părinţi la muncă în străinătate.
Ajutor pentru copii
Grupurile de advocacy luptă de mulţi ani pentru mai multe măsuri de protecţie pentru copiii migranţilor. După ce a avut opt variante, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost adoptată de Parlament, în cele din urmă, în septembrie 2013.
Legea prevede o amendă între 500 şi 1000 de lei pentru părinţii care nu informează autorităţile şi pleacă în străinătate fără a obţine un ordin judecătoresc de numire a unui tutore pentru copii, cu cel puţin 40 de zile înainte de plecare.
Victoria Nedelciu de la Fundaţia pentru o Societate Deschisă se plînge că legea nu a prevăzut responsabilitatea şcolii de a informa autorităţile în cazul în care observă că părinţii unui copil au plecat. „Problema e că şcoala lipseşte cu desăvîrşire“, spune ea. Profesorul este primul care află că părintele unui elev a plecat.“ Pentru a-i ajuta pe copii să reziste departe de familie, organizaţia Salvaţi Copiii a iniţiat un program numit „Creştem împreună“, care este implementat în 16 şcoli din ţară. În trei ani, specialiştii au susţinut mai mult de 2000 de copii, ajutîndu-i la teme, asigurîndu-le acces la computer – pentru a comunica mai uşor cu părinţii –, precum şi consiliere psihologică individuală. În 2013, 70% dintre copiii din program şi-au îmbunătăţit rezultatele la învăţătură, iar 46% au cîştigat premii la competiţii şcolare, potrivit organizaţiei Salvaţi Copiii.
Satul în care profesoarele sînt şi mame
Unele şcoli încearcă pe cont propriu să-i ajute pe copiii ai căror părinţi sînt plecaţi în străinătate. La Răducăneni, în nordul ţării, uliţele nepavate şi pline de noroiul răscolit zilnic de căruţele trase de cai duc către case noi. Potrivit autorităţilor locale, sînt 500 de familii în sat şi cam 150 de părinţi au plecat la muncă în străinătate. Coca Codreanu, directoarea şcolii din localitate, enumeră activităţile extracurriculare organizate pentru copiii rămaşi acasă, care includ teatru, muzică, artă. „Noi, şcoala, facem tot ce putem ca să le fim şi părinţi, şi doctori, şi prieteni“, spune ea.
Într-o clasă veche, cu pereţi vopsiţi în albastru cu alb şi cu o sobă într-un colţ, Alexandra Ladan, o fetiţă de 10 ani cu părul negru, este unul dintre cei şase elevi din clasă ai căror părinţi sînt plecaţi. Mama Alexandrei a plecat în Italia cînd fetiţa avea şapte luni. Cele două sînt prietene pe Facebook. Aşa a aflat Alexandra că mama ei este bine şi că are o altă familie. „Postează filmuleţe cu bebeluşul“, spune Alexandra. Cîteodată, duminica, vorbesc pe Facebook. Dar mama ei nu o cheamă niciodată. Nici măcar de ziua ei de naştere. Alexandra, care locuieşte cu tatăl ei şi cu bunicii, izbucneşte în lacrimi. Cu cîteva luni în urmă, mama Alexandrei a venit în vizită în România şi şi-a văzut fiica pentru prima oară în zece ani. Pe Skype, Alexandra spune că a fost „ciudat“ să fie din nou cu mama ei. În ciuda traumei prin care trece, Alexandra este una dintre cele mai bune eleve din clasă – spune profesoara ei, Ecaterina Pascaloaie.
Depinde de propria personalitate şi de sprijinul primit de la adulţii importanţi din viaţa lor pentru ca aceşti copii să reuşească din punct de vedere educaţional şi emoţional – spun experţii. „Am întîlnit copii lăsaţi singuri acasă care au reuşit fie pentru că şi-au dorit foarte mult acest lucru şi le-a plăcut şcoala, fie pentru că au avut norocul de a avea oameni care i-au ajutat – un profesor, un coleg de clasă sau o bunică“, spune Luminiţa Costache, coordonator de programe educaţionale la UNICEF România.
De la zero
Mulţi părinţi care muncesc în străinătate speră că, datorită sacrificiului lor, copiii vor avea o altă viaţă, că banii pe care îi trimit acasă vor asigura un viitor în ţară pentru fiii şi fiicelor lor. Dar uneori lucrurile nu stau aşa.
Pînă anul trecut, Georgiana Panca, o roşcată de 25 de ani, a lucrat ca reporter la unul dintre cele mai importante ziare din România. Apoi sora ei a fost diagnosticată cu cancer de piele. Părinţii ei, care locuiesc în Spania, nu i-au mai putut trimite bani Georgianei. Au rugat-o să vină la ei şi să-şi ia o slujbă. Georgiana s-a simţit obligată să facă acest lucru. „M-au ajutat mult, mi-au dat forţa să merg înainte şi să devin ceea ce sînt azi“, spune ea. La Madrid, Georgiana şi părinţii ei stau la o masă pe care se află mîncare tradiţională românească – supă şi mămăligă cu brînză. Se uită la televizor la cursa cu tauri de la Pamplona. Tatăl Georgianei, un bărbat impozant, cu părul cărunt, plînge cînd vorbeşte de dificultatea de a-ţi găsi de lucru în Spania, în ziua de azi. Maria, mama Georgianei, îşi aminteşte de ce s-a mutat în Spania şi şi-a lăsat fiica acasă. „Avea 15 ani cînd am plecat“, spune ea. „A fost o hotărîre grea, dar voiam să meargă la liceu şi mai voiam să construim o casă frumoasă acasă.“ Georgiana a locuit singură nouă ani. „La liceu chiar eram cool. Prietenii mei ştiau că eram singură şi făceam petreceri“, spune ea. Dar este nefericită din cauza vieţii ei la Madrid. După ce a lucrat un timp ca baby-sitter şi a făcut curăţenie pentru o familie de spanioli, şi apoi a fost chelneriţă într-un bar, acum lucrează noaptea ca recepţioneră la un hostel. Experienţa ei spaniolă a făcut-o să înţeleagă prin ce au trecut părinţii ei ca să-i asigure o viaţă mai bună. „Este greu să o iei de la zero“, spune ea.
Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism, cu sprijinul Fundaţiei Erste şi al Open Society Foundations (New York), în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.
Fotografii de Lina Vdovîi
