Fără punct şi fără capăt
Pentru unii seamănă a blestem. Alţii o compară cu o maladie, dar sînt şi voci care pretind că e vorba de o anume predispoziţie la nevolnicie sau de o moştenire genetică nefastă. Într-un cuvînt, ocolind vorbele mari, i se poate spune, la fel de bine, neputinţă. Neputinţa de a pune punct, de a rezolva, pe termen mediu sau lung, o serie de probleme, neputinţa de a începe un lucru şi de a-l duce la bun sfîrşit. De fapt, aici e toată mirarea: cum se face că nu sîntem în stare să închidem cercul, să tragem linie, să sfîrşim capitole?! Privatizarea, reparaţiile la autostrada Bucureşti-Piteşti, sterilizarea sau eutanasierea cîinilor fără stăpîn, consolidarea imobilelor cu bulină roşie, restituirea proprietăţilor, schimbarea sistemului electoral, revizuirea Constituţiei, modificarea Codului fiscal, Autostrada Transilvania, Catedrala Mîntuirii Neamului, Biblioteca Naţională şi Casa Radio, problema copiilor abandonaţi, demenţa achitării amenzilor de circulaţie, deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, depolitizarea Televiziunii şi Radioului publice, chiulul şi salariile parlamentarilor... Lista e, desigur, mult mai lungă. Sau, mai bine zis, mult prea lungă. Despre toate cele pomenite mai sus şi despre toate celelalte care n-au mai încăput aici, se vorbeşte periodic, dar cu maximă intensitate, în România. Totul în funcţie de cîteva variabile: anotimp, perioadă pre sau postelectorală, fenomene meteorologice ori accidente. Se schimbă contextul, se schimbă, evident, şi atenţia. Dacă e iarnă, aşadar, vorbim, din nou, de străzi nenorocite şi drumuri blocate. Dacă e caniculă, apare, automat, subiectul plajelor sau al angajatorilor care nu respectă drepturile salariaţilor. Cînd doarme Păunescu, ne apucă, din nou, revolta faţă de aleşii neamului, iar cînd strigă Ticu, ne aducem aminte de securişti. După scurte perioade de agitaţie colectivă apare un alt subiect, mai important. Aviara, de pildă. Altă isterie, alte planuri pe hîrtie. După aviară vine raportul de ţară. Şi apoi, o altă aviară. Departe de mine dorinţa de a fi catalogat drept cobe, dar mai că aş îndrăzni să pariez că, în foarte scurt timp, ne vom plictisi să discutăm de boala găinilor şi ne vom întoarce, de ce nu, la o nouă, lungă şi stearpă discuţie despre sistemul sanitar, ca în vremurile de început ale herniei prezidenţiale. Şi cu asta, ce-am făcut? Nimic. Vorbim, ne revoltăm, strigăm, promitem, cerem şi, apoi, brusc, uităm. Ne luăm cu altele. Ce se mai aude, par exemple, de campania furibundă declanşată de monsieur Bodu împotriva evazioniştilor fiscali? Dar despre Bodu însuşi, cine ce mai ştie?! Unde ne sînt planurile măreţe legate de modernizarea învăţămîntului românesc? Dar măririle de salarii ale profesorilor? Ce s-a ales de "Cornul şi laptele"? Nu ne e în fire să punem punct. Ori nu începem, ori începem, dar nu terminăm. Ne sînt proprii vorba multă şi planurile pe hîrtie. Vorbim despre final înainte de a aşeza prima cărămidă. Nu ne plac termenele de predare, dar sîntem îndrăgostiţi, realmente, de idei şi planuri. Aproape orice român are în minte o cale teoretică de a salva lumea sau, măcar, ţara. Ştie ce-ar trebui făcut şi i se pare de ajuns. De făcut, fac însă prea puţini. România e o ţară a proiectelor şi a planurilor măreţe. Testăm asta, zi de zi, acasă, la serviciu sau, din patru în patru ani, în campaniile electorale. Cînd vine însă vorba să tragem linie şi să numărăm ce-am reuşit să ducem la bun sfîrşit, ne ia durerea de cap ca după o noapte de beţie cu licori amestecate.
