Fără carnetul de însemnări
Am plecat din "casa subiecţilor" mei cu promisiunea de a reveni peste cîteva zile cu revista. Un obicei fără rost, aveam să-mi dau seama cît de curînd. La cîteva săptămîni, coborînd Copoul, s-au lipit de mine cîteva cuvinte venite de nicăieri, fără nici o legătură cu logica faptelor din acea zi. De aceea probabil că nu am putut să le înţeleg decît după ce mi s-a repetat reproşul de cîteva ori: "Să ştiţi că nu v-aţi ţinut de cuvînt, domnişoară!". M-am oprit să văd de unde îmi vine mustrarea şi abia după cîteva zeci de secunde mi-am dat seama că mă atinsese şi pe mine o boală uşoară, dar care avansează repede, ducînd la indiferenţa totală faţă de oamenii în a căror vieţi, ca ziarist, intri, ca şi cum ai cere un pahar cu apă. Fără carnetul meu de însemnări sau fără reportofon, nu mai ţineam minte nici chipurile în unicitatea lor, nici numele în încrengătura lor de consoane şi vocale. Era Gabi, făcîndu-mi acel semn de la obraz, care niciodată nu m-a atins atît de mult. După ce s-a convins că i-am primit cuvintele în faţă, femeia s-a întors pe călcîie, în adevăratul sens al expresiei, lăsîndu-mă cu începutul de scuze în gît. Într-adevăr, nu mă ţinusem de cuvînt. Nu din rea-voinţă, ci dintr-un fel de intuiţie, la limita cu etica. Atît timp cît presa nu va învăţa să scrie corect despre ţigani, ei vor continua să se simtă oglindiţi nu atît în faptele lor de zi cu zi, cît în declaraţiile vecinilor, în adjectivele articolelor de presă ori în judecăţile de valoare ale unora ca mine. În cele din urmă, viaţa şi destinul lor nu ţine de ceea ce credem noi despre ei, într-un schimb de politeţuri, alterităţi şi programe guvernamentale, ci de ceea ce ei înşişi ajung să creadă despre existenţa lor în lume.
