Educînd părinţii prin copii
- interviu cu dna Veronica Şandor, preşedinta Fundaţiei "Generaţia" - Care e relaţia părinte-copil în România, din punctul de vedere al educaţiei? Se mizează încă pe educaţia tradiţională gen "eu te-am făcut, eu te omor"? Educaţia contra abuzului fizic, psihic şi sexual trebuie făcută în aşa fel încît să nu lezeze naturaleţea relaţiei dintre părinţi şi copii. Ea trebuie să evite extremele. Nu cred posibilă o schimbare radicală, peste noapte, a acestei mentalităţi tradiţionale. Totul trebuie să se facă treptat, firesc. Am văzut şi cealaltă extremă, în Occident. Educaţia împotriva abuzului fizic, psihic şi sexual a fost făcută atît de violent şi culpabilizant încît unii părinţi nu mai îndrăznesc să-şi mai folosească autoritatea pentru a-şi educa şi, implicit, a-şi proteja copilul. Din cauza aceasta, absenţa de exercitare a autorităţii lasă copiii într-un fel de "plutire fără ancoră", în derivă morală şi angoasă existenţială, pradă uşoară pentru fascinaţii nocive, pentru modele puternice, pentru secte, droguri etc. Asta pentru că există în natura umană nevoia de un model, o valoare şi o "filozofie" a existenţei. Oricît de "rău" ar fi un "comandament" parental, el poate fi întotdeauna flexibilizat şi este în general structurant psihic. Cît despre educaţia prin bătaie... Bătaia este de foarte multe feluri. Există părinţi care bat cu ură, îşi folosesc copilul ca ţap ispăşitor sau ca obiect, victimă a sadismului lor. Există părinţi care bat crezînd cu convingere în bătaia ca instrument educativ. Există şi bătăi date cu dragoste. Uneori, gesturilor de afecţiune nocive, ipocrite, le este de preferat o urecheală sinceră, care afirmă ferm un lucru şi pune capăt conflictului. Şi ipocrizia poate deveni o formă de abuz. Problema abuzului este complexă şi delicată. Ne confruntăm continuu cu ea în clinica copilului şi a adultului. Ce puteţi să-mi spuneţi de acei copii care ajung, în timp, să-şi domine părinţii, să inverseze ierarhia într-un cămin? Nu îmi este prea clar la ce cazuri de dominaţie vă referiţi. În unele cazuri, părinţii au un sentiment de culpabilitate, care îi face să se supună, să se "sacrifice". Culpabilitatea vine din multe surse. Iar aici mă refer mai ales la sursele la care, de obicei, nu avem acces conştient. Bineînţeles, motivele pe care părinţii le invocă pentru culpabilităţile lor, sînt motive conştiente care pot merge de la "m-am îndoit că îmi doream un copil cînd am rămas însărcinată", la, de exemplu: "nu mi-a plăcut cînd l-am văzut pentru prima oară pentru că semăna cu o mătuşă pe care o uram". Oamenii nu se simt vinovaţi numai pentru ceea ce fac, ci mai ales pentru ce gîndesc sau pentru ce simt. Există de asemenea acel tip de sacrificiu necesar îngrijirii copiilor cu handicapuri grave. Cu sistemul de îngrijire şi asistenţă şi recuperare a handicapului, insuficient dezvoltat de la noi, fără sacrificiul părinţilor aceşti copii nu ar supravieţui. Copiii de azi sînt mai dificili? Nu cred că există copii de azi şi copii de ieri. Ştiinţele care se ocupă de copil, în continuă evoluţie, se ocupă mereu de acelaşi "obiect al ştiinţei" lor. Există însă modalităţi diverse - educaţionale, simbolice, culturale, sociale, narcisice - de investire a copilului şi acestea sînt cele care dau ceea ce am putea numi "copilul de azi" al unei epoci. Nu, nu cred că în epoca aceasta copiii sînt mai dificili, dar cred că epoca aceasta este una de multiple provocări culturale, etice, pedagogice, sociale şi asta tulbură mult sistemul opţiunilor - să le spunem "educative" - şi lasă adesea copilul fără asistenţă parentală coerentă. Aici ar putea fi sursa dificultăţilor cu care se confruntă atît copiii, cît şi părinţii şi educatorii. "Desprinderea" de părinţi este însoţită deseori de un conflict, de o revoltă. În România părinţii ştiu să apeleze la un psiholog, în clipa în care apar probleme? Nu, educaţia psihologică încă nu există. Să apelezi la psiholog este încă în România un tabu. Să mergi la psiholog cu copilul tău este ca şi cum ţi-ai recunoaşte o mare deficienţă, este perceput ca fiind ceva deosebit de ruşinos, o înfrîngere. Oricum, la ora actuală, în România nu putem vorbi de specialişti îndeajuns de bine formaţi în domeniu şi într-un număr suficient de mare pentru a putea răspunde nevoilor tuturor. Cum influenţează modelele vehiculate azi în mass-media, mentalitatea tinerilor? Dacă vă referiţi la celebrităţile create de mass-media, la VIP-uri..., vă pot răspunde printr-un comentariu al unei perechi de psihanalişti, veniţi din Israel pentru a lucra un week-end împreună. Mi-au spus, după o plimbare prin Bucureşti, că ceva nu este în regulă în ţara asta. I-am întrebat la ce se referă, pentru că multe lucruri nu sînt în ordine în ţara asta, şi mi-au răspuns că au văzut prea multe fete tinere la braţ cu bărbaţi care au cel puţin de două ori vîrsta lor. Lucrul acesta le apărea ca un simptom de societate care nu este în ordine cu ierarhia generaţiilor, a diferenţei dintre ele şi cu schimbul dintre ele. Este doar un exemplu, desigur, dar ţin să vă spun că aceste modele nu sînt urmate, nu tentează, decît dacă adolescenţii respectivi au deja în ei modelul, ca nevoie. Sînt în pericol doar cei care au o vulnerabilitate excesivă, un sistem de valori fragil sau alte tipuri de vulnerabilităţi afective şi/sau intelectuale. Programele Fundaţiei "Generaţia" au în vedere educaţia părinţilor şi formarea psihologilor, a asistenţilor sociali, a psihiatrilor pentru copii, şi a tuturor celor care sînt implicaţi în creşterea, educarea şi îngrijirea copiilor. Îmi puteţi vorbi despre aceste programe? Noi educăm direct părinţii care vin la consultaţie cu copiii. Educaţia nu se face în sensul instrucţiei şi depinde de la caz la caz. Se face cu o apropiere empatică faţă de fiecare părinte şi copil în parte. Nu ne-am propus, aşadar, să luăm o mie de părinţi şi să le spunem cum e bine şi cum nu este bine să facă, ce reprezintă binele şi răul... Acest gen de educaţie este inutil pe tip scurt, necesitînd, pentru rezultate, un timp îndelungat, cursuri şi susţinere mediatică constantă, mijloace pe care noi nu le avem la îndemînă. Raportîndu-ne terapeutic şi psihologic la părinţi, noi îi educăm practic prin copiii lor într-un moment în care ei sînt vulnerabili, deschişi şi cooperanţi, permeabili pentru binele copiilor lor. a consemnat Stela GIURGEANU
