Dumnezeu, Băsescu, Arta
Din poveştile sosite odată cu mătuşa mea din America, venită acasă într-o scurtă vizită, am aflat uluită că peste hotare bătrîneţea este rînduită odihnei de peste viaţă, în toate formele pe care o poate lua aceasta: călătorii în ţări cu nume exotic, şedinţe de tratament la clinici particulare, joaca prin parcuri înverzite cu nepoţeii sau, pur şi simplu, plimbări relaxante cu maşina personală. Timp de trei zile m-am străduit să găsesc în tot Iaşiul măcar un exemplu de acest fel care să-mi şteargă, prin nu ştiu ce miracol, imaginile care, prin repetare, au devenit stereotip: bătrînii pensionari cu ridurile alungite pînă la cot, rostind doar "Dumnezeu", "vai de capul nostru", "bătaie de joc". Vînzătorii de pungi. Dumnezeu Întrebarea care face obiectul acestui material este şi cea care mi-a fost imposibil de formulat: Care mai sînt valorile după care vă ghidaţi sau în care mai credeţi?, pentru simplul motiv că ea păleşte în faţa Nataliei Răducanu. De 10 ani de zile, bătrîna de 81 de ani vinde în piaţa Halei Centrale, pungi. Stă cu ziua în faţa tarabei blege de lemn pe care sînt înşirate pungi albastre, verzi, roşii: cea mai ieftină costă 3000 de lei, iar cea mai scumpă 8. Le cumpără din Complexul En Gross Siraj şi apoi le aduce la vînzare, cu "adaos comercial" de 2000 de lei. Are o pensie de urmaş din partea soţului, veteran de război, de 1.200.000, iar banii, cu totul, o ajută să-şi cumpere de-ale gurii şi atît, medicamente nu prea, pentru că sînt scumpe. "Şi aici e un curent... Mă dor ochii şi toată partea asta a capului. Pentru pîine stăm aici, nimic altceva. E greu, daâ mergem înainte cu Dumnezeu, cu speranţa în Mîntuitorul..." Bricean Tudor, vecinul de tarabă, are 75 de ani şi nu vede prea bine. E încotoşmănat de acasă de soţie şi toată ziua priveşte în vitrina magazinului de carne din faţă. Banii cu care pleacă acasă din afacerea asta, îi permit să intre în măcelărie o singură dată pe săptămînă. Dar acum e postul Paştelui şi nu-l îmbie deloc mirosul de carne crudă, proaspătă. Cît am vorbit, a avut un cumpărător, un domn bine, venit să facă piaţa. A întins 100.000 să cumpere o pungă. Bătrînul nu a avut să-i dea rest. Şi a rămas privind în urmă-i, dar cu gîndul îmbucurător al zilei de duminică, atunci cînd va merge la slujbă cu soţia lui. Decolectivizarea. Băsescu Moş Gheorghe Ungureanu vine din comuna Aroneanu, acolo unde a muncit o viaţă la CAP, vremuri nu îndestulate, dar care i-au ţinut familia pe umeri, sănătoasă. Acum soţia îi este bolnavă, la fel şi un băiat, iar medicamentele din reţeta pe care trebuie să o ia de la farmacie în fiecare lună îl lasă fără banii de pe produsele lactate vîndute. "Atunci erau la fermă cam 500 de capete de vite şi veneau de la ICIL de două ori pe zi cu căruţa, după lapte." Îşi aminteşte grajdurile mari, mari, şi curţile, şi acareturile. "Pe toate le-au dărîmat, tot ce am construit noi. Bun, s-a făcut decolectivizare. Dar de ce s-a distrus tot? Acum s-o luăm de la capăt, dar cum, aşa săraci şi bătrîni?" Speranţa lui moş Gheorghe a rămas Băsescu, "om puternic, vrea să schimbe lucrurile în ţara asta. În el am încredere că o să facă ceva". Intelectualii. Arta Dna Elena Puşcaş îşi aşteaptă cuminte soţul în faţa unui magazin. Cochetă, pe tocuri, cu părul alb strîns cu grijă la spate. Dar cu ochii trişti, uimitor aceeaşi cu fiecare dintre oamenii pe care i-am întîlnit astăzi. Timp de 33 de ani a fost biolog la fabrica de ulei "Unirea". Prima ei pensie, în 1998, a fost de 984 de mii. Femeia de serviciu a fabricii avea 1.600.000. "Este bătaie de joc. Ţara asta se poartă cu noi ca şi cu un copac stricat, nu mai folosim, gata." Alinarea la bătrîneţe a rămas soţul şi lecturile, pe care le-a aşteptat toată viaţa: "Mereu am gîndit să scap odată de ritmul serviciului, să am timp să citesc orice îmi place". Aşa uită că băieţii nu şi i-a văzut de 3 ani, de cînd au plecat în străinătate, că tatăl este bolnav şi are nevoie de medicamente, că... Pe Dna Florica Alexandrescu am găsit-o lîngă un container. Avea o haină de blană roasă la mîneci şi în sacoşă o halcă imensă de carne crudă din care rupea bucăţi bucăţele cîinilor vagabonzi. Dna Florica a fost profesoară de limba şi literatura română, timp de 35 de ani. "Ce v-aţi fi dorit să faceţi altceva?" "Dresură de animale, drăguţă, asta mi-aş fi dorit." În răspunsul la întrebarea potenţială, nu am regăsit nimic de pînă atunci: nici Dumnezeu pentru că nu crede în divinitate, nici dragoste pentru că nu a cunoscut-o. "Sigur că am fost căsătorită, dar am făcut-o să fiu şi eu în rîndul lumii, nu pentru că mi-aş fi dorit. Puteam să mă mărit şi cu un scaun, tot aia ar fi fost." În schimb, ar fi vrut să scrie. "Despre ce aţi fi vrut să scrieţi, dnă?" Rupînd halca de carne însîngerată cu degetele subţiri, albe, inelate: "despre toate din lume, să întorc lumea asta pe dos..."
