Domnii Ţiriac

Toamna sau primăvara lui 2002. Mă cheamă Cornel Nistorescu în biroul lui de la Evenimentul zilei. E fum mult, Nistorescu se vede în ceaţă şi doar pe jumătate. Îl acoperă maldăre de plicuri nedesfăcute şi pachete. Se uită la mine preţ de cîteva secunde, aşa cum făcea Nistorescu de obicei, cînd nu ştiai dacă e de bine sau de rău. Oftează şi mai aprinde o ţigară. - Auzi, bătrîne... Aud. S-ar putea să fie de bine. - Hai să dăm drumul la o serie de interviuri cu ăştia care au făcut avere şi tot mai aleargă după bani: Ţiriac, Cataramă... Să vedem cum au făcut banii, ce-au pierdut, ce le-a rămas. Înţelegi tu... Înţeleg. Tema îmi place. Dau zece telefoane, mă împrietenesc cu asistenta lui Ţiriac şi programez un interviu pentru luna următoare. Între timp încep să citesc despre personaj: interviuri mai vechi, poveşti de-ale lui Ilie Năstase despre el şi despre ei. Aflu istorii cu Maurer, căsnicii ratate, avioane personale, afaceri pe trei continente, vînători în savană, colecţii de maşini. Omul din el nu există pe nicăieri. Interviurile sînt interesante, Ţiriac a văzut multe, dar nu lasă pe nimeni să-l vadă. Prevăd că voi da chix. În ziua interviului ajung la 8,30 în faţa vilei din Primăverii. E mare şi urîtă. Interiorul mi-aduce aminte de imaginile văzute în filmele de arhivă cu soţii Ceauşescu. Explicaţia e simplă: Ţiriac stă în fosta vilă a lui Maurer şi n-a schimbat prea multe. Coboară, ne salutăm, o menajeră îmbrăcată în costum bleu ca personalul din hoteluri mi-aduce o cafea fără zahăr. Sînt anunţat că am la dispoziţie doar o jumătate de oră. Praf. Interviul e ratat, întrebările mi se par stupide, dar nici omul n-are chef de vorbă. Rosteşte rar, plictisit şi convenţional. Îmi dau seama că n-am cum să smulg o poveste de viaţă, aşa că mă reorientez rapid şi încerc să-l fac să vorbească despre el. Ţiriac-omul. Vast program! Chix, aşa cum anticipasem. Într-o jumătate de oră sînt în faţa vilei cu reportofonul în mînă, plin de nervi şi fără chef să mă întorc în redacţie. Ce-am aflat: că omul călătoreşte mult, că şi-a cumpărat avion pentru a cîştiga timp, fiindcă, uneori, trebuie să fie în aceeaşi zi la două şedinţe, dar ele au loc în ţări diferite. Micul dejun la Bucureşti, prînzul la München, cina în Paris. Şi nu obosiţi? Mai aveţi chef să faceţi asta? (M-am ferit să adaug ceva despre vîrstă, de teamă să nu par bădăran.) S-a uitat prin mine, mi-a spus ceva despre viaţa lui, care e aşa cum e, despre satisfacţia de a avea afaceri de succes şi despre responsabilitatea care-i apasă pe umeri: are mii de oameni care trăiesc de pe urma afacerilor lui, nu-şi poate permite să-şi împacheteze jucăriile şi să plece acasă. Au trecut cîţiva ani de atunci. Ţiriac aleargă în continuare, Cataramă la fel. Între timp au mai apărut Becali, Columbeanu, Prigoană, Şucu, Adamescu şi cîţi alţii. A reintrat în teren Vîntu. S-a ridicat spectaculos Patriciu. Tema dată de Nistorescu mi se pare mai actuală ca oricînd, dar ştiu de ce n-aş mai încerca-o niciodată: pentru astfel de oameni nu există întrebări. Ei au întotdeauna răspunsuri la orice şi, prin urmare, interviurile ar fi degeaba. Interviurile sînt pentru oameni care nu ştiu tot. "Domnii Ţiriac" sînt doar bucuroşi să-ţi spună că muncesc mult şi că au responsabilităţi imense. Duc lumea pe umeri, dictează progresul. Îţi pot oferi reţete rapide pentru făcut avere. Se întrec în a acumula profit şi putere. Viaţa lor personală e judecată prin pagube colaterale, contracte prenupţiale şi divorţuri rapide. N-au nevoie de un amărît de interviu care să le tulbure iluzia unei vieţi fericite şi nici de întrebări care să-i scoată din schema clasică a răspunsurilor prefabricate. Nu-i invidiez. Doar mă bîntuie, din cînd în cînd, plăcerea de a le dedica un text despre ceea ce au uitat să fie. Nu-mi fac însă iluzii că vor avea timp să-l citească. Domnului Ţiriac tocmai îi decolează avionul...