Dincolo de drumurile care par să ducă niciunde
Dincolo de drumurile care par să ducă niciunde "Exploatarea chihlimbarului a început în anul 1927, la iniţiativa inginerului Dumitru Grigorescu. Din păcate, afacerea a dat faliment repede, pentru că Grigorescu nu a fost un bun afacerist. Fiind un colecţionar pasionat, nu îl interesa să facă bani, deşi la acea vreme chihlimbarul era mai scump decît aurul, ci dorea doar să-şi îmbogăţească colecţia. După ce a renunţat la exploatare, interesul pentru resursele din această zonă a dispărut, iar pietrele care au mai apărut după aceea au fost găsite de săteni cu totul întîmplător." Cu aceste explicaţii, rostite coerent, cu accent de muzeograf profesionist, eşti întîmpinat imediat ce treci pragul Muzeului Chihlimbarului din satul Colţi. La 50 de kilometri de Buzău, pe drumul spre Braşov, atunci cînd nimic nu ar părea să mai intervină în peisajul de poveste prin care şerpuieşte şoseaua, apare un mic panou maro, uşor de trecut cu vederea pentru cei afundaţi în gînduri. "Muzeul Chihlimbarului, Colţi, 10 km." Imediat însă ce iei decizia de a coti spre acest obiectiv, te întrebi dacă nu ai făcut totuşi o greşeală. Drumul pare abia ieşit dintr-un război în care a fost bombardat, călcat cu şenilele celor mai grele tancuri din lume şi mîncat, în final, de termite. Schimbi repede în a doua şi, cu 20 la oră, continui să înaintezi cu speranţa că maşina va rezista şi la drumul de întoarcere. Constaţi repede că zona e foarte frumoasă, dar că drumul poate fi chiar mai rău decît la început. Porţiunile de asfalt distrus încep să alterneze cu cele de grohotiş. Cum ar putea exista un muzeu la capătul unui drum greu, aparent spre niciunde? Pare o contradicţie în termeni. Muzeele se află, de obicei, în locurile cele mai circulate, spre ele există numeroase căi de acces şi sînt semnalizate, uneori, pînă la exasperare, tocmai pentru a nu te lăsa să treci pe lîngă ele fără să le vezi. Dar acest drum pare mai degrabă un spaţiu ascuns, aproape ocult. Te încăpăţînezi însă să mergi mai departe şi, ca să-ţi treacă de urît şi de hîrtoape, încerci să-ţi aminteşti rapid cîteva poveşti legate de chihlimbar. Se spune că ar avea efecte miraculoase. Ţinut în casă, protejează căminul de rele şi boli. Diluat în alcool, este indicat pentru afecţiunile gastrice sau reumatice. De asemenea, ar împiedica orbirea prematură. VIAŢA LA PAS, PE ULIŢĂ Şirul gîndurilor se opreşte brusc. O groapă care s-a dovedit a fi mult mai adîncă decît părea zdruncină maşina atît de rău încît toate lucrurile din portbagaj se amestecă, zgomotos, cu cele din trusa de scule şi cea medicală. Renunţi. Tragi pe dreapta şi o iei la pas. În definitiv, şi sătenii fac la fel " merg pe jos pentru orice: pînă la prima sursă de apă, pînă la primul magazin, care e tocmai la şoseaua principală. Te întrebi dacă aici există curent, apă curentă, canalizare. Afli repede, aruncînd ocheade în curţile oamenilor, că apa se aduce cu găleţile de la cele cîteva fîntîni din sat. Canalizarea, dacă o fi, înseamnă o scurgere spre pîrîul care şiroieşte prin apropierea drumului. Eşti tentat să întrebi oamenii dacă ştiu ceva despre politică, despre criza economică, despre alegerile din toamnă, despre Uniunea Europeană, despre criza din învăţămînt şi, în general, despre ceea ce pe noi, cei de la oraş, ne pasionează permanent şi ne consumă viaţa. Îţi este însă pur şi simplu ruşine să întrerupi oamenii de la muncile cîmpului, cu asemenea întrebări, şi-ţi imaginezi cîteva răspunsuri scurte, tăioase. "Nu avem noi timp de politică. E toiul verii şi avem treabă toată ziua. E secetă şi s-a cam pîrjolit iarba. Vitele nu prea au ce mînca şi nici cu apa nu stăm prea bine. Uite, rîul ăsta abia mai şiroieşte. Nu a mai plouat de trei săptămîni. Nici fructe nu au rămas. Politica? S-o facă ăia de la Bucureşti. Noi rămînem cu treaba." Viaţa poate fi şi mai simplă, fără să însemne că e mai săracă. Pleci dimineaţa de la o pensiune cu piscină, tren de tenis, biliard, terasă, mîncăruri alese şi parcare supravegheată. Ei şi? Oamenii pe care îi interoghezi imaginar par mai fericiţi, mai autentici în micul lor univers legat de lume prin şoseaua distrugătoare de maşini. "Viaţa e în altă parte..." E clar, în România sînt mai multe Românii. Unele "la centru", altele "la periferii", iar între acestea mai nimic din ceea ce le-ar putea lega. Unii fac "politica mare", mai ales la televizor, alţii, majoritatea, aleargă toată ziua doar pentru a-şi încropi un trai cît de cît decent. PE URMELE CHIHLIMBARULUI "Bună ziua! La noi puteţi găsi şi chihlimbar autentic, păstrat în starea lui naturală sau sub formă de bijuterii, dar şi în amestec, mult mai ieftin." La doi paşi de muzeu, se află un mic magazin, care oferă " ce altceva? " suveniruri. Dar atît. Nu chinezării ca cele de pe lîngă toate marile staţiuni ale României, nu turtă dulce în formă de inimioare, nu sperietori sau şerpi care ies din cutiuţe. Vînzătoarea te întreabă, în primul rînd, despre drum, scuzîndu-se parcă vinovată. Povesteşte că s-au încercat chiar şi finanţări europene, dar fără succes. Aşa se aude, că nu s-au aprobat, dar nimeni nu ştie exact care este situaţia. Cu toate acestea, turiştii vin în număr mare, le place zona, vizitează muzeul şi se încumetă să meargă chiar mai departe, pentru a vedea, după încă 6 km, cîteva aşezări rupestre. Dacă nu te îndrumă însă cineva, nu ai cum să ştii de ele. Nu apar pe nici un marcaj. Doamna din magazin îţi arată două pliante " două coli A4, la 2 lei bucata ", în care poţi citi cîteva informaţii avînd drept fundal chiar monumentele. Eşti tentat să cumperi şi un suvenir din chihlimbar " piatra exercită o atracţie ciudată imediat ce o atingi ", dar modelele expuse pe tejghea şi pe pereţi sînt atît de variate şi de frumoase încît nu te poţi decide pe care l-ai vrea pentru tine. Ieşi din magazin fără să cumperi în final nimic " preferi să păstrezi intact misterul " şi intri în muzeu. Două camere, 4 lei biletul de intrare şi o doamnă amabilă, gata să spună poveşti demne de nişte săli mai largi şi mai numeroase, despre obiecte de patrimoniu scumpe, despre colecţii care valorează milioane de euro. Nimic însă din toate acestea aici, dar pasiunea pentru cele cîteva obiecte ale micului muzeu " la fel de mare. Pietre semipreţioase, roci, chihlimbar în forme mai mici sau mai mari. "Aceasta are aproape două kilograme şi este cea mai mare din colecţie. Există şi una de trei kilograme, care a fost luată şi expusă la Muzeul Judeţean Buzău." Îţi şi imaginezi scena, pornită de la "centru": "Aici nu aveţi condiţii de expunere, şoseaua e şi aşa distrusă, îl luăm la oraş. Vine mai multă lume la noi, aici le aveţi oricum pe cele mici". MAGAZINUL DIN SAT Satul Aluniş pare părăsit. Doar doi oameni lucrează la o pensiune cocoţată într-un vîrf de deal. Muncesc lent, făcînd faţă cu greu arşiţei, iar în ritmul acesta de lucru nu vezi cum ar putea fi terminată prea curînd. Dar parcă nici nu are mare importanţă cînd va fi gata " dacă nu ai în dotare o maşină de teren, echipată ca pentru competiţie, este dificil să ajungi aici. Dar merită. Zona este superbă. Dealuri încovoiate şi cîte o casă răzleţită, ca pistruii pe faţa unei adolescente îmbujorate. La magazinul satului nu găseşti mai nimic. Sau aşa ne-ar putea părea nouă, celor veniţi din "civilizaţia" hipermaketurilor. Pîine, făină, zahăr, ulei, bomboane vărsate, biscuţi, bere şi un fel de sucuri "nemaiîntîlnite". Detergent, săpun, şampon, înălbitor de rufe. Nu cîte zece mărci din fiecare produs, ci, pur şi simplu, ca pe vremuri... Ţigări, greu de recunoscut după designul pachetelor, farfurii şi tacîmuri, castroane de plastic. Cîteva cioturi de mezeluri şi carne. Atît. Vînzătoarea te măsoară uimită de descumpănirea ta de orăşean. Te întreabă foarte amabil dacă vrei ceva anume, dacă te poate ajuta cu ceva şi, probabil, ar mai sta de vorbă cu tine, dacă ai mai rămîne. Dar pleci spre aşezările rupestre, aflate chiar la liziera pădurii, acolo unde grădinile sătenilor se joacă cu brazii care coboară din versanţii abrupţi şi cam nisipoşi. ADELINA ŞI ALBASTRUL LUI BĂLAŞA O poartă vopsită cu un verde cam strident şi un panou bilingv, atît de şters încît nu ai răbdare să înţelegi şi altceva decît că este vorba despre un monument. Asta te întîmpină la intrarea în Biserica Aluniş, cioplită în stîncă de doi ciobani în jurul anului 1274. Din exterior, un şoc cultural important. Ochiurile cioplite în piatră, care ţineau iniţial loc de geamuri, sînt acum închise cu termopan, montat cu spumă, după tot dichisul de la oraş. Intrarea în biserică nu se mai face direct în grotă, ci printr-o încăpere construită din lemn şi vopsită în albastru. Un albastru din picturile lui Sabin Bălaşa. Crud, plin, aspru, pe care nu îl poţi privi nici intens, dar nici ignora. Odată ce intri însă, totul se schimbă. Încăperi mici, cu ziduri decupate neuniform în munte. Un inventar de obiecte de cult, cîteva lumînări şi, fireşte, zona de creştinătate delimitată în pronaos. Întunericul se transformă rapid în lumină. Adelina, o fetiţă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu buline albe, se ridică pe vîrfuri pentru a ajunge la întrerupător. Îi scapă un papuc din picior, se apleacă după el, se-ntinde iar către comutator, aprinde lumina şi rămîne într-un colţ, fără să spună nimic, dar gata să răspundă oricărei curiozităţi. În urma ei, intră molcom un puşti grăsuţ, cu un mormăit pe ultimul cuvînt din fiecare frază. "În fiecare duminică ţinem slujba aici. Vine tot satul. Biserica e foarte veche. Icoana făcătoare de minuni a fost descoperită pe peretele din dreapta. Dar nu mai e aici. Au dus-o la Bucureşti, într-o biserică. Dar nu mai ştiu în care. Dacă vreţi, vă duc şi la scaun. E chiar aici, mai sus. Mergem prin grădini, e mai scurt. E frumos şi la Nucu. Nu e departe. O oră la dus şi una la întors. Două ore în total. Vreţi?" "IA VULCANU’, NEAMULE!" Nu este o exagerare " imediat ce opreşti în parcarea din faţa vulcanilor noroioşi de la Berca, eşti foarte aproape de această senzaţie, de "turism vîndut la tarabă". La prima vedere, locul pare anost; "în poartă", aşezat pe un scaun şchiop de plastic, tronează un domn care "vinde" vulcanii la o masă tot din plastic. În principiu, îi dă ieftin " 4 lei biletul ", dar la o privire mai atentă te întrebi pentru ce se percepe, totuşi, această taxă. Drumul spre vulcani este prost spre mizerabil, în jur nu este nimic de întreţinut, nu primeşti nici măcar un fluturaş, ceva, ca să rămîi cu o informaţie sau cu o amintire. Cineva a constatat probabil că ar fi ceva lume care vine să vadă minunea lăsată de Dumnezeu, şi atunci de ce n-ar merge şi o taxă. Respiri adînc, ridici privirea spre cerul albastru şi-ţi spui încă o dată replica fetiş: va fi bine! Şi într-adevăr, după primii 20 de paşi, intri pe un tărîm selenar, arid, albicios şi crăpat precum pielea celui mai bătrîn şi mai mare crocodil din lume. De jur împrejur, la o distanţă de 150 m, este plin de verdeaţă. Dar în acest perimetru nu e nimic şi nu seamănă cu nimic din ceea ce ai mai văzut pînă acum. Unii vizitatori stăteau aplecaţi deasupra vulcanilor şi erau foarte atenţi la micile cratere care bolboroseau, haotic, un mîl straniu. Şiroaie înguste de noroi curgeau agale pînă cînd soarele le usca prematur şi le transforma în dîre cu tentă albăstruie. Pe marginea craterului central, cel mai mare şi cel mai spectaculos, s-a înălţat un fel de turn, cam de 40 cm, astfel că părea o căldare înnegrită de funingine în care clocotea ciorbă. În depărtare, la vreo 4 km, o altă zonă de vulcani noroioşi se oferea turiştilor. Acelora dispuşi să urce la picior pentru că drum de maşină se pare că Dumnezeu a uitat să lase, iar sătenii n-au apucat încă să facă unul. Şi tocmai pentru că puţini erau dispuşi să-şi tocească pingelele, accesul era gratuit. De unde se vede treaba că biletul pe care trebuie să-l plăteşti aici, la intrare, nu are altă justificare decît aceea că unii sînt puşi pe făcut bani şi din piatră seacă. Iar cum din "piatra" asta încă mai curge ceva, chiar şi doar un pic de noroi, banii se fac mai repede.
