Din nimic
Colţ din Bistriţa văzut de pe balconul camerei de hotel. E aproape miezul nopţii, aşa că siluetele acoperişurilor se luminează arareori şi doar în străfulgerarea farurilor de maşină. N-am apucat să văd oraşul decît în goană, dar l-am zărit curat şi cu strada principală asfaltată. De pe balcon însă, chiar şi aşa, printre rarele fascicule de lumină care se împrăştie în aer odată cu fîşîitul pneurilor, se zăreşte o pădure de case. Încerc să le număr şi trec repede de cincizeci. Dimineaţă, de curiozitate, încerc să mă verific: am greşit, sînt mult mai multe. Nu-i rău, dar e paradoxal. Mărturisesc că nu ştiam şi nici n-am căutat să văd care e zestrea oraşului. Dar am aflat, pe parcurs, fără să mă mire foarte tare, că n-are cine ştie ce dotă. Multe fabrici s-au închis, altele rezistă, dar lipseşte forţa de muncă. La una dintre cele mai mari întreprinderi din oraş, media de vîrstă a angajaţilor depăşeşte 45 de ani. E un semnal de alarmă teribil, soluţii însă nu există. Bistriţenii tineri pleacă la Cluj sau la Bucureşti să înveţe sau să-şi încerce norocul. Şi, desigur, foarte mulţi sînt, de ani buni, pe alte meleaguri, de unde trimit bani acasă, şi apoi construiesc case în care nu apucă să stea decît cîteva săptămîni pe an, pentru ca apoi să plece din nou, luîndu-şi, adeseori, şi nevasta, şi copiii, cu ei. De la fereastra de hotel mă cutremură gîndul că, poate, în pădurea de case nu e nici ţipenie. Mă înşel şi ştiu asta. Sub acoperişurile frumos aliniate stau părinţii celor plecaţi, încercînd să-şi mintă sufletul că n-au copiii departe. Răsfoiesc albume cu poze, dau telefoane şi se uită la televizor, apoi se ascund pe lîngă zidurile prea mari ale noilor case, retrăgîndu-se la culcare. A mai trecut o zi, vine Crăciunul, poate vin şi copiii... Pe drumul spre Cluj văd un colţ din Gherla. Oraş vechi, case mari, din alte timpuri. Asfaltul bun a rămas în urmă. Drumul e plin de gropi, întunecos şi trist. Prin cîmpuri, răsar, ici-colo, umbrele unor hale industriale în care se dezvoltă afaceri. Străini. Mă străbate absurdul situaţiei: ai noştri merg la ei să muncească, ei vin aici să facă bani. O lume liberă, plină de drumuri cu gropi. Aproape de Cluj, un indicator bizar arată spre zona în care marele producător finlandez de telefoane mobile a cutezat să-şi cumpere teren pentru construirea unei noi fabrici. Clujenii sînt mîndri şi numesc asta victorie. Sau, în limbajul de lemn al lumii noi, "atragere de investitori străini, creare de noi locuri de muncă...". Mie îmi zboară gîndul la pădurea de case de la marginea Bistriţei şi la luminile stinse din Gherla. De acolo, spre Cluj, va porni, probabil, o nouă migraţie. România îmi apare, deodată, desenată cu rucsacul în spinare, gata în orice clipă să plece în expediţia căutării banului. Şi marea migraţie e abia la început. Secate de măduvă, Bistriţa, Gherla şi celelalte oraşe-satelit care gravitează pe axa teribililor investitori se umplu rapid cu păduri de case. E un semn bun, vor fi zicînd cei care văd firescul lumii capitaliste instalîndu-se şi în cătunele României. Din motive pe care astăzi încep să le înţeleg, pe mine mă cuprinde tristeţea oraşelor îmbătrînite şi a pădurilor de case ridicate degeaba, dincolo de care se vede cum creşte ţara din nimic.